Pisi,pisi, de-ţi ard o palmă, o fac pe banii mei!

      Astăzi am ieşit pe floaster! A venit şefa mea la mine în birou zicând: Lasă calculatorul şi hai să ne scoatem mutrele la soare, să stăm la o terasă, să bem un suc şi să ne mai povestim, că n-am apucat de când ne-am întors de prin concedii (da, puteţi să mă invidiaţi, am o şefă, pita lui D-zeu, nu alta. Nu ştiu ce-am făcut să merit aşa ceva, dar o am. Mereu îi spun că îmi doresc s-o ţină D-zeu o sută de ani, fără reparaţii capitale. A.. draga mea, ştiu că mă citeşti... am zis să te perii o ţâră :P)

      Zis şi făcut. Ne-am luat poşetuţele şi, ca două mimoze care suntem, purcedem la drum. Obosindu-ne picioruşele de la atâta plimbăreală, la un moment dat luăm loc la o masă a primei terase care ne cade în cale. La o masă alăturată, o fătucă frumuşică foc, de vreo 22-23 de ani, alături de un “tânăr” afacerist , la vreo 40-45 de ani. Nimic neobişnuit, se poartă din ce în ce mai des genul acesta de cuplu în zilele noastre. Vrei, nu vrei, auzi frânturi de conversaţie, mesele fiind relativ apropiate. Pisi în sus, motănel în jos, tipa încerca, din câte mi-am dat eu seama, să obţină o mobilă nouă de la “motănel”. Sătulă de atâtea dulcegării, am încercat să mă concentrez doar pe conversaţia de la masa mea. Însă, fără să vreau, îmi mai zburau ochişorii spre cei doi porumbei, aceştia afându-se în raza mea vizuală. Mi-a scăpat momentul în care tipul a sărit ca ars de pe scaun, dar mi-a rămas întipărit în memorie, şi-mi va rămîne, cred, pentru multă vreme de-acum încolo, momentul în care acesta, nu ştiu din ce motiv, i-a ars tipei o palmă, de am simţit-o şi eu. Paharul cu suc pe care-l aveam în mână a rămas suspendat undeva în aer şi am rămas gură cască vreo trei minute. Nu ştiam cum să reacţionez, să râd sau să plâng. Ceea ce m-a frapat, însă, cel mai mult, a fost ceea ce a urmat. Tipa, obişnuită, cred, să fie pusă în astfel de situaţii penibile de către “motănel”, în loc să fie revoltată, să se simtă jignită sau măcar să plece naibii de-acolo, ruşinată de faptul că toată lumea din jur se uita la ei, ce credeţi că a făcut? În primă fază, pe un ton mieros şi vinovat, l-a întrebat pe motănel de ce a lovit-o. Răspunsul lui a fost: ”Pe banii mei fac ce vreau cu tine!” “Da, iubi, ai dreptate”, a fost răspunsul pisicuţei.

      Ok, nu sunt o persoană încuiată şi sunt capabilă să înţeleg că există femeie dispuse să stea lângă un bărbat doar pentru banii lui. Nu le condamn, din contra, le admir curajul. Bravo lor, dacă pot, de ce nu? E legea compensaţiilor. Fiecare primeşte ce-i lipseşte şi ce caută, până la urmă. Dar, de aici şi până la a suporta umilitor toate toanele şi ieşirile unui “întreţinător”, e cale lungă.

   Chiar atât de mult am decăzut ca femei, încât să fim capabile să acceptăm lângă noi orice terchea-berchea doar pentru a obţine nişte ţoale sau poşete în plus? Că de, cele care obţin şi câte o maşină sau un apartament sunt o ţâră mai versate şi mai puţine, cred.

      Chiar nu mai contează că eşti doar o marfă achiziţionată pentru satisfacerea poftelor carnale ale unui “domn” care este obişnuit să cumpere chiar şi “dragostea”?

     Uneori, mi-e ruşine de faptul că sunt femeie şi nu mă miră deloc faptul că bărbaţii (zic bărbaţii, nu agaricii) au ajuns la concluzia că în ziua de azi, dacă nu ai bani, eşti un zero în faţa femeilor şi că, din păcate, ne bagă pe toate în aceeaşi oală.