Există miracole!

Da,chiar există miracole şi e ciudat,vin exact când nu mai crezi în ele.

A fost o zi ciudată,dar ,până la urmă, foarte frumoasă.

Dimineaţă, când m-am trezit, am prevăzut o zi mohorâtă şi ploioasă, în care voi sta din nou mai mult în căbănuţa mea, cu amintirea unei zile de 30 iulie în care o părticică din sufletul meu s-a transformat într-un îngeraş şi a zburat spre cer.Dar, Doamne,Doamne avea altceva pregătit pentru mine. 

După ce m-am trezit, am pornit ca de obicei, spre singurii mei vecini pe o rază de vreo 800 m.Nişte oameni în vârstă, de o calitate deosebită. Când am ajuns la ei, surpriză, am fost întâmpinată de un băieţel de vreo şase anişori, frumuşel foc şi foarte dezinvolt. Era nepoţelul lor, sosit în această dimineaţă să-şi petreacă câteva zile cu bunicii. Când m-a văzut, a alergat spre mine, s-a oprit în faţa mea şi, foarte hotărât şi ferm, a întins mâna , spunându-mi:

-Bună ziua, vă aşteptam, mi-a spus bunica că veţi veni, când am întrebat-o de ce a pus un tacâm în plus la masă. Mă numesc Vlad şi am 6 ani.

Şocată puţin la auzul numelui şi vârstei copilului, am dat, involuntar, vreo 2 paşi înapoi şi cred că am pălit puţin, întrucât îngeraşul acela de copil a continuat:

-Să ştiţi că sunt cuminte şi n-am să vă deranjez.

M-am redresat rapid şi am apucat mânuţa întinsă spre mine:

-Bună, Vlad, te rog să-mi spui Oana. Încântată de cunoştinţă.

Mi-a zâmbit şi i s-a luminat faţa.

-Îmi place de tine, eşti tare drăguţă, vrei să fii prietena mea ?

-Desigur, m-aş simţi onorată să fiu prietena ta.

M-a luat de mână şi am mers împreună spre masa din curte unde ne aşteptau tot felul de bunătăţi. Apoi, am plecat împreună la cules de mure.Ne-am împrietenit, mi-a recitat câteva poezii, am cântat împreună, i-am apus câteva ghicitori,mi-a povestit vrute şi nevrute cât timp am cules murele şi apoi am pregătit siropul şi gemul.Spre seară simţeam amândoi că ne ştim de când lumea.

 A fost un moment drăguţ, în care, intrându-mi un ţep de mure sub unghie, după ce l-am scos, a venit lângă mine, m-a întrebat dacă mă doare degetul şi când i-am spus că mă doare puţin, mi l-a pupat, spunându-mi foarte serios că acum îmi va trece :)

Am luat masa împreună, după care, aşa cum îi promisesem în timpul zilei, ne-am pus pe joacă. M-a nenorocit :))Am jucat fotbal, tenis, de-a v-aţi ascunselea…dar ce n-am jucat.După ce m-a alergat vreo oră, i-am explicat că, din cauza unui accident, mă doare deja piciorul şi nu mai pot.Am luat o pătură, am inntins-o pe iarbă şi ne-am aşezaţi amândoi .De fapt, eu am picat lată, iar el s-a întins pe burtică, lângă mine.Şi-a aşezat căpşorul în palme şi m-a luat prin surprindere: 

-Vrei să fii tu mămica mea?

A fost al doilea şoc pe ziua de azi.

-Vlăduţ, n-am cum să fiu mămica ta.Tu ai o mămică care te iubeşte mult.

-Nu cred că mă iubeşte.E plecată să muncească în Franţa şi nu vrea să merg să stau cu ea.Când vine acasă, stă puţin şi nu are timp să se joace cu mine. 

-Copil frumos, mămica ta munceşte acolo ca să te poată creşte pe tine, să nu-ţi lipsească nimic. Tocmai pentru că te iubeşte foarte mult.

-Bine, dar iubita mea poţi să fii?Eşti bună,frumoasă şi-mi place mult de tine când râzi. (wow, a fost cel mai frumos compliment primit vreodată de la un „bărbat”; m-am simţit importantă şi frumoasă, recunosc :))))

Străduindu-mă să fiu serioasă şi să nu râd, i-am răspuns:

-Nu pot să fiu nici iubita ta, sunt prea mare pentru tine. La toamnă, vei merge la şcoală şi vei întâlni acolo o fetiţă frumoasă ca tine, care, cu siguranţă, v-a fi încântată să fie iubita ta.

-Bine, dar cum voi şti că o iubesc?

-Paiiiiii, vei simţi că vrei să te joci mereu cu ea, te vei bucura de fiecare dată când o vei vedea şi îi vei duce dorul când nu veţi fi împreună.

-Aha.Tu iubeşti un băiat?

-Iubesc şi eu un băiat.

-El te iubeşte?

-Mă iubeşte şi el.

-De ce nu e cu tine acum?

-Pentru că adulţii sunt complicaţi.Şi pentru că nu poate acum să vină aici.

-Mama spune că bărbaţii sunt proşti. Aşa e?

-Nu, nu e aşa. Mama ta n-a vorbit serios, probabil era supărată când a spus asta. Uită-te la tine, eşti un adevărat bărbat.Frumos foc şi foarte deştept.

Am început să-l gâdil şi să ne hârjonim, cu scopul de a schimba subiectul care deja mă depăşea.

-Vrei să-ţi citesc o poveste?l-am întrebat.

-Uraaa,vreau.E una frumoasa?

-Foarte frumoasă.

I-am citit „Închide ochii! Povestea seminţei", scrisă de Radu D Popa.Când am terminat, a rămas pe gânduri.

-Ţi-a plăcut?Ai înţeles ceva din această poveste?

-Mi-a plăcut foarte mult. Am înţeles că ce e bine pentru mine ar putea fi rău pentru altul . Am înţeles că nimeni nu e mort atât timp cât îl păstrezi în suflet şi că nu neapărat ce e urât e rău sau ce e frumos e bun.

Recunosc, am rămas uimită.Nu mă aşteptam ca acest prichindel să perceapă atât de intens mesajul.L-am luat în braţe şi i-am explicat restul mesajului poveştii.

-Copil isteţ ,mai trebuie să ştii că vezi mai bine cu ochii închişi, că trebuie să închidem uneori ochii, pentru că ochii sunt orbi şi putem pătrunde adevărul doar cu sufletul nostru. Şi chiar de eşti mic şi neînsemnat, chiar de nu înţelegi prea multe despre ce se petrece în jurul tău, nu trebuie sa te dai bătut, căci trebuie să afli de unde vii, cine eşti, unde te duci si cine vei fi.Şi trebuie să crezi că Doamne,Doamne e mereu alături de tine.

-Tu crezi în Doamne,Doamne?

-Da, cred cu tărie.Şi chiar dacă există momente în care sunt tentată să nu mai cred, Doamne,Doamne face o magie care readuce şi îmi întăreşte credinţa în el. Ca azi. Doamne,Doamne a făcut azi o magie pentru mine.

-Ce magie?

-Mi te-a trimis pe tine.Vrei să-ţi spun un secret?

-Vreau, ştiu să ţin un secret.

-Acolo sus, lângă Doamne,Doamne, se află un îngeraş la fel de frumos ca şi tine, pe care-l cheamă tot Vlad.A fost toată ziua cu ochii pe noi şi a zâmbit când ne-am jucat.Mi-a şoptit că eşti un băieţel cuminte şi vrea ca tu să fii prietenul meu.

-E îngeraşul tău?

-Da,puiule, este îngeraşul meu.

Pisi, sunt fabulos!

Nu mi-au plăcut niciodată bărbaţii care-şi etalează ostentativ pectoralii, care se-nfoaie când merg, arătând ca nişte baloane ieftine, trăind parcă în vid, gata să se dezumfle de nu şi-ar irosi timpul preţ de câteva ore la sală. Oricât de mult încerc să mă abţin, vara nu pot să nu fiu ironică cu tipii de genul acesta, care, dacă te văd singură, te abordează cu nonşalanţă, siguri pe sine, mai ales că, fiind vară, sunt în mediul lor, cu bustul gol, acoperit doar de câte o cămaşă albă de in, căreia încă n-am reuşit să-i înţeleg sensul. La fiecare înţepătură de-a mea simt scăpările lor de aer şi cum îşi micşorează volumul îmbuibat de substanţe menite a-l face cât mai mare.

     De ceva vreme, ies în fiecare seara, între orele 23-24, cu prietena mea, la alergat în parc. Aflându-mă într-o pauză de exerciţii fizice, în urma unei operaţii la picior, în timp ce ea îşi face exerciţiile, eu obişnuiesc să mă aşez pe câte-o băncuţă sau să mă plimb pe alei cu căţeluşa mea, Leia. Sâmbăta trecută am ieşit mai târziu, după ora 24, fiind prinse de un film pe care-l vizionasem împreună până la acea oră. Parcul era aproape pustiu. Lavi începe să alerge, eu mă plimb pe o alee cu Leia. În depărtare zăresc un bărbat mergând spre mine. Eu firavă, el mare, cred că arătam precum o silfidă păşind spre mastodont. Se înfoia atât de tare, încât braţele îi formau în fiecare parte a trupului două triunghiuri, picioarele formau un romb, iară bustul un trapez . Cu cât se apropia de mine, cu atât vedeam mai clar aceste figuri geometrice şi, nu ştiu cum, probabil era prea atent la mărirea sa, încât s-a-mpiedicat, timp în care i-am văzut trupul înclinându-se, încercând să-şi păstreze echilibrul, încovoindu-se. Îşi drese glasul printr-o tuse forţată şi trase o înjurătura de mama focului.

     Am întors capul după el. Şi nu mică mi-a fost mirarea să văd un om cu bratele drepte, mergând firesc, fără urmă de împăunare. Am zâmbit amuzată, gândindu-mă că, până la urmă, şi piedicile astea au rostul lor. Ne mai scutură niţel, ne mai trezesc oleacă cât să putem fi oameni, nu maimuţe.

      Ei bine, aseară, cam pe.la aceeaşi oră, ieşim din nou în parc. Acelaşi scenariu, Lavi aleargă, eu şi Leia ne plimbăm pe alei. Şi văd un bărbat, să fi avut vreo treizeci şi ceva de ani, aşteptând probabil ceva, încordat şi plin de sine. Am avut un deja-vu văzându-i poziţia.

-Am senzaţia că vă cunosc de undeva, îmi spuse zâmbind, cu-acel zâmbet şmecheraş de cartier, sigur pe el, menit a trezi-n Evele mai slabe de înger niscaiva fericiri, în momentul în care treceam pe lângă el.  

     M-am uitat puţin la el, am ezitat, dar într-un final i-am zis:

-Da, ne-am văzut acum câteva zile, într-un moment în care tu, mergând ţanţoş, te-ai împiedicat şi-ai înjurat.

     S-a uitat tâmp la mine, pleoştindu-se vizibil şi-ncercând disperat a schiţa un zâmbet forţat.

-Era o piatră pe care n-o văzusem, îmi spuse, având o mină ce aducea mai degrabă cu "cine m-a pus să te întreb ceva?"

     Nu era nicio piatră, nici nu avea sens să-i spun acest lucru. Am plecat, zâmbind din nou, gândindu-mă că, în faţa oricărei înfumurări există, la un moment dat, câte-o piedică menită a ne readuce cu picioarele pe pământ.

Despre complexe

Noi , femeile , suntem niste fiinte complexe , dar si  foarte complexate. Mai ales cand vine vorba de aspectul fizic . Picioarele prea groase sau prea strambe , nasul prea mare , sanii prea mici sau lasati, colaceii de pe burtica , vergeturile inestetice , buzele prea subtiri sau prea groase , toate acestea , in ochii nostri devin o adevarata catastrofa .

 Iar atunci cand intervine un complex cauzat de o operatie , cum ar fi de exemplu o extirpare de san sau intr-un caz ''norocos'' extirparea doar a unei bucati de san , totul se prabuseste in jurul nostru si , fara sa ne dam seama , viata noastra se transforma intr-un iad . Devenim frustrate , ne transformam . Femeia care am fost inainte dispare cu desavarsire . Viata noastra se schimba in totalitate . Atata timp cat nu mai putem gandi pozitiv , atata timp cat nu mai avem putere sa lasam sa ni se intample ceva frumos , parca nimic nu ne mai merge in nicio directie. Energiile negative se revarsa asupra noastra si nenorocirile incep sa curga tavalug , nemaisfarsindu-se parca niciodata . 

     In general , barbatii nici nu observa aceste ''probleme ale noastre'' , sau , chiar daca le observa , nu ii deranjeaza , iubindu-ne asa cum suntem ca intreg . Un barbat mi-a spus odata ca , noi femeile , aratam cel mai bine atunci cand ne simtim bine in pielea noastra , ca un barbat bun , un barbat matur , un barbat de calitate , se va indragosti de ochii nostri , de zambatul nostru , de sunetul vocii ... de frumusetea ce sta dincolo de aspectul fizic ... ca un barbat adevarat intelege ca trupul ce a dat nastere une alte vieti are o frumusete aparte cu tot cu burtica , vergeturi , sani lasati sau mai stiu eu ce. 

     Dar , cate dintre noi ne simtim bine in pielea noastra ? Cate dintre noi reusim sa ne acceptam defectele fizice ? De dat sfaturi si de expus teorii este usor . E simplu sa spui ca , in loc de a te judeca , trebuie sa incepi sa te accepti cu toate imperfectiunile tale , cu toate slabiciunile , cu toate esecurile . Sa nu iti ceri sa fii perfect , ca asta ar insemna sa ceri imposibilul si ca astfel , desigur ca te simti frustrata ; ca , la urma urmei , esti doar o fiinta umana si ca , in momentul in care incepi sa te accepti si sa te respecti , devii un intreg . Teoretic , suna atat de frumos , dar , cum facem sa se produca declicul si sa incepem sa gandim cu adevarat asa ?

Barbatul trebuie sa castige cu un leu mai mult ca femeia?

Am iesit azi la masa cu o prietena veche. Genul acela de prietena cu care, chiar daca n-ai mai vorbit de un an, doi, in momentul in care te revezi, reluati discutiile de unde le-ati lasat, de parca v-ati fi despartit abia de cateva ore. O femeie frumoasa, desteapta, care a invatat si a muncit mult pentru cariera pe care o are azi, dar singura. Povestindu-ne noi noutatile, cele intamplate fiecareia dintre noi de la ultima intalnire, normal ca am ajuns si la clasica intrebare a „babaciunilor” singure:”fata,dar ti-ai „gasit si tu pe cineva?” :)) Raspunsul ei m-a lasat, pe moment, fara replica: stii, imi place un tip, suntem in tatonari, dar am sa ma retrag pentru ca, castiga mai putin decat mine” Vazand ca am ramas oarecum blocata, a continuat :intr-o relatie, cred ca este mai indicat ca barbatul sa aduca chiar si 1 leu mai mult in casa. De ce ? 1. Barbatul, oricat de sigur ar fi pe el, la un moment dat, tot va simti o frustrare. Si din frustrare multe se pot intampla.2. Femeia care e femeie ( nu femeie-barbat) simte nevoie de protectie. Daca vede ca din banii sotului nu-si poate indeplini anumite mofturi, nu se simte chiar asa in siguranta.

      Am schimbat subiectul, pentru ca, sincer, nu stiam in acel moment daca sa fiu sau nu de acord cu ea, nepunandu-mi problema asta vreodata. Dar, dupa ce ne-am despartit, mi-a revenit in minte ceea ce ea spunea, ca barbatul trebui sa castige macar cu un leu mai mult ca femeia. Nu stiu ce sa zic. Acum, in ceea ce ma priveste pe mine, am fost si in situatia de a "tine casa" si situatia nu m-a facut sa ma simt catusi de putin confortabil, iar relatia s-a deteriorat irevocabil din punctul meu de vedere exact din cauza asta. El nu avea nicio problema, eu eram cea nemultumita si eu am fost si cea care a incheiat relatia. Nu ma deranja faptul ca, castigam mai mult decat el, ci faptul ca ma simteam in acea relatie femeia-barbat, ca nu era capabil sa ia o decizie pentru familie, ca lasa totul in seama mea.N-avea el nicio treaba cu conceptul de „stalpul casei”, se complacea intr-o situatie in care toate hotararile erau lasate pe umerii mei. Nicidecum nu faptul ca eu castigam mai mult  a produs ruptura.

     Cred ca o relatie poate fi minunata si daca barbatul aduce mai putini bani, atata vreme cat compenseaza prin altele. Consider ca intr-o relatie cei doi trebuie sa aiba un aport egal per total, ca sa nu ajunga nici unul dintre cei doi sa fie frustrat ca participa mai mult la mentinerea relatiei. Cand spun aport ma refer nu doar la bani, ci la tot ce e nevoie intr-o relatie, la caldura sufleteasca, suport pentru celalalt, treaba prin casa, bani si altele. 

     Pentru mine conceptul de "stalp" al familiei inseamna acea persoana pe care nu o pot darama  situatiile dificile, care e mereu cu capul pe umeri gasind mereu rezolvari la probleme, luand decizii si hotarari  dezbatute in prealabil cu partenerul. 

      Un barbat poate sa-i ofere femeii de langa sentimentul de siguranta si fara un cec gras in buzunar, si stalp al familiei poate fi si un barbat cu o coloana vertebrala si cu un caracter ireprosabil care castiga mai putin decat consoarta sa. Accept mai degraba langa mine un barbat cu un venit mai mic decat mine( bine,n-am sa fiu ipocrita sa spun ca as accepta vreun sarantoc lipit pamantului)dar cu verticalitate, inteligenta, simt al umorului si caracter, decat unul bogat si mojic. Nu-mi pot imagina cum ar fi sa imi evaluez fericirea in cuplu in functie de fluturasii de salar luati prin comparatie. Accept un om care stie sa aprecieze inteligenta si puterea mea de munca,cea care aduc la sfarsit de luna un salar mai mare in casa, decat unul care s-ar simti frustrat de toate astea si-ar refula in bautura sau gesturi violente fata de mine in momentul in care ar observa ca actualul sistem de salarizare nu-i permite sa ma depasesca ca venit lunar... 

     In concluzie, cred ca poate dauna ca femeia sa castige mai mult decat barbatul NUMAI daca in cuplu partenerii au valori diferite, aici intervenind incompatibilitatea. Regula e ca amandoi partenerii sa gandeasca la fel, si ca intre ei sa nu existe o competitie mocnita, cred.

Despre bunele maniere

De ce avem nevoie de bune maniere într-o societate a înaltei tehnologii? Unora le poate suna de-a dreptul învechit. 

Un răspuns de genul: manierele reprezintă pentru fiecare persoană propria carte de vizită, este retoric. 

     Îi judecăm şi taxăm pe cei din jurul nostru prin prisma gesturilor deplasate sau criticabile pe care aceştia le fac în diferite situaţii: la masă, pe stradă, la teatru, în mijloacele de transport s.a. 

     Niciunuia dintre noi nu-i place să fie poluat fonic de către vecinul de sus, nici să fie îmbrâncit la urcarea în autobus şi cu atat mai puţin, cred, să asiste la manifestări demne de domnul Goe, a unor copii în supermarket.

     Cu toţii am auzit de unii părinţi, mai „moderni“ în gandire, care consideră că în ziua de azi trebuie să ai tupeu ca să-ţi fie bine în viaţă, sau îşi încurajează copii să-şi aleagă o meserie în care să câştige banii uşor şi unde n-au nevoie de prea multă şcoală. De la încurajarea unui astfel de comportament pentru proprii copii pană la o societate complet lipsită de orice “prinţipuri” nu mai e decât un pas.

     A te purta civilizat înseamnă să nu faci altora ceea ce nu-ţi place ţie, să ai bun simţ şi să manifeşti respect pentru cei din jurul tău. Bunele maniere nu înseamnă doar să ştii să te comporţi într-o sală de teatru sau la masă, într-un restaurant, ci şi să manifeşti înţelegere şi respect pentru cei care au o altă religie, o altă cultură, un alt nivel material sau o altă orientare sexuală.

Eu cand vreau sa scriu, scriu!:)

Fara alta motivatie decat pornirea de moment. 

Am simtit nevoia de instruire toata viata mea; a fost alegerea mea; nu am fost constransa in niciun fel. Imi amintesc cum pe la 14 ani imi propusesem sa stiu intelesul tuturor cuvintelor din DEX si parcurgeam zilnic pagini intregi pana gaseam 10 cuvinte noi carora le invatam sensul. Si acum ma mandresc cu vocabularul meu. Dar recunosc ca nevoia de a sti se mula perfect cu interesele si lucrurile care-mi placeau; am fost selectiva la scoala; mi-am intuit intrucatva "calea" si am performat doar in domeniile cu care rezonam; acum nu-mi fac un titlu de mandrie ca eram zero absolut la fizica sau geometrie in spatiu dar pot sa zambesc cu detasarea omului constient ca nimeni nu le stie pe toate.

     Nu sunt o persoana ordonata sau foarte perseverenta; n-am fost capabila sa tin nici macar un jurnal dar continui si acum sa-mi completez (de 21 de ani!) caietul meu studentesc cu lecturile pe care le am in fiecare an si notele aferente.    

    Pentru mine cel mai mare castig pe care-l pot avea din fiece zi traita este sa invat macar un lucru nou; de aceea m-am inconjurat de oameni inteligenti si i-am preferat intotdeauna pe cei mai destepti decat mine. Imi recunosc lacunele si limitele asa cum imi stiu foarte bine capacitatile. Iar atunci cand cineva imi spune ca nu are ce conversa cu mine (mi s-a intamplat o singura data, dar suficient pentru o viata)nu-mi ramane decat sa ma rusinez, sa plec capul si sa-mi amintesc de tatal meu care-mi repeta intr-una, obsesiv, ca niciodata nu avem voie sa ne consideram suficient de destepti si ca nu avem voie sa lasam sa treaca o zi fara sa invatam ceva nou. De asemenea, imi amintesc cu respect de fosta mea diriginta din liceu, care ne-a insuflat dragostea pentru lectura si oratorie.

     Sunt mandra si recunoscatoare scolii extraordinare in care m-am format; cred ca nu degeaba avea si are re/numele pe care-l are:)

Copilaria, inima tuturor varstelor...

A fost frumos la mine in copilarie . M-am simtit ca intr-un cocon, protejata de toate relele lumii si iubita asa cum ar trebui sa fie orice copil pe lumea asta. Am de atunci amintiri mult mai clare decat cele din urma cu cativa ani. Eram geloasa pe sora mea-bebelus si urlam atat de tare cand mama o lua pe ea in brate incat trebuia s-o lase pe ea si sa ma ia pe mine. 

Imi amintesc si de singura bataie pe care am primit-o; eram in clasa intai si colega mea, Alina Brandusan, m-a chemat la ea, dupa scoala, sa ne jucam cu cateii. Cand m-am intors acasa dupa cateva ore bune, parintii mei erau livizi, sunasera la scoala, la rude, la politie, la spitale...

     Imi amintesc cu rusine de palma pe care i-am dat-o in prima zi de scoala colegei mele Mihaela Teglas pentru ca ma tot tragea sa intru in rand:). Eram constiincioasa si-mi faceam temele singurica, dar eram uituca si-mi lasam mereu caietul de teme acasa. Si primeam bataie (cu linia peste varfurile degetelor) de la invatatoarea mea-dna Pal.

     Imi amintesc cu zambetul pe buze de "gasca" mea de baieti alaturi de care faceam tot felul de nazbatii, fiind o fire foarte baietoasa pana pe la 10 ani.Mi-am spart capul de vreo 6 ori,ajungand sa merg la urgenta fara sa-mi mai anunt parintii de noua isprava, insotita fiind doar de "gasca" mea.Cand ma vedeau ca apar cu trupa de baieti dupa mine,doamnele asistente ma cunosteau deja si spuneau "vine iar Oana care-si tot sparge capul ":)

     Imi amintesc si de despartirea de copilarie-prima oara s-a intamplat cand mama a incetat sa ne mai pupe de noapte buna inainte de culcare, a doua oara a fost pe la 8 ani cand am incetat sa cred in mos Craciun si a treia oara a fost cand i-am pierdut pe bunicii mei.

     Imi amintesc si de momentele "ciocolata":)) Cand primeam ciocolata, parintii aveau grija s-o imparta in mod egal; eu, lacoma, o mancam instant iar sora mea, chibzuita, si-o punea la pastrare. In momentul in care o scotea la iveala, ai mei o obligau s-o imparta din nou cu mine:)

     Imi amintesc si cum citeam cu o lanterna chinezeasca mica si cu o lumina chinuita sub patura dupa ce se dadea stingerea si cum aveam intodeauna o carte sub manual din care citeam iar cand intra unul dintre parinti reveneam cuminte la manual.

     Imi amintesc si de jocurile copilariei; tupul, cantatul pe hinta, tara, tara, vrem ostasi, orase, munti, rauri etc, de-a fiul muntilor, de-a ciresarii:)-multa vreme am pastrat un borcanel de lipici care era plin cu monede de 5 bani-strangeam cheta pentru a pleca in expeditie intocmai ca eroii nostri:Tic, Ursu, Maria, Lucia, Dan, Ionel si Victor.

     Imi amintesc cu groaza de taberele scolare (munte si mare) unde mancarea avea gust de lipici dar si de minunatele vacante cu bunicii mei la strabunica mea in Ciucea unde eram uimita sa descoper gratie vecinilor cate un nou cuvant in fiece zi (regionalisme).

     Imi amintesc si de neastamparul si plictiseala pe care o incercam si eu si sora mea cand parintii ne luau cu ei la concertele filarmonicii satmarene si cu ciuda de faptul ca mama, ca sa nu faca nicio diferenta intre noi ne imbraca exact la fel (cam de la 5 ani pana pe la 10)-cred de acolo mi se trage acum refuzul pt serie si "uniforma".

     Si, desi am 39 de ani, o spun cu mandrie ca nu s-a rupt cordonul ombilical si ca, desi parintii mei nu mai sunt langa noi, familia mea e tot pe primul loc:)

Amalgam de nonsensuri

Oricat ne-am iubi pe noi, jinduim un altul. Unii n-au curajul s-o recunoasca, altii pretind ca "altul" nu poate fi orice "altul", ca existenta in doi e complicata si nesigura sau ca ajunge sa ne schimbam in mai bine sau in mai rau. 

Unii iubesc contabiliceste: fac bilantul bunelor si relelor, scot sau adauga taxa pe tradarea adaugata. Altii iubesc cu pretul infarctului, ard pana la scrum in functie de barometrul personal. Exista doar iubiri si neiubiri.

     Eu am iubit intotdeauna oamenii care ma dezbraca mai intai de ganduri luxate, de amintiri si iubiri ratate, de dureri banale si de neputinte bolnave.

     Imi plac oamenii patimasi pentru ca patima este ardoarea care transforma existenta in actiune si ne preschimba conceptele în experienta. Sunt o mică Prometee care-si poarta in piept vulturul remuscarii pentru ca, furand focul, n-am stiut decat sa ma ard cu el. Imi ingrop si dezgrop propriul suflet ca pe un blestem. Sufletul meu este o orchestra; nu stiu ce instrumente, corzi si harpe, tobe si timbale suiera si scartaie in mine. Eu ma cunosc numai ca simfonie. Cateodata, disonanta.
     Acum ceva timp credeam ca dragostea nu e decat o forma de conversatie în care cuvintele actioneaza în loc sa fie rostite. Acum cred ca e doar o utopie frumoasa cu care convietuim un timp. 

     Eclipsa totala de creier. Nu deslusesc gand de gand.

Din cand in cand sunt o eroina :)

1

     Iubesc parfumurile! Opulente sau fine dar neaparat in sticlute frumoase care sa-mi provoace si o bucurie estetica pe langa cea olfactiva. Iubesc parfumurile de la 17 ani, de cand am primit primul meu parfum de firma, clasicul aer al timpului. Pentru ca si parfumurile au o varsta a lor, nu l-am mai purtat niciodata de atunci dar ii privesc cu melancolie sticla cu frumosul capac stilizat.

     Nu sunt fidela unui singur parfum, ar fi si pacat pentru ca sunt atatea elixire minunate. Dar am si eu preferatele mele pe care le mai reiau din cand in cand. Dar simt ca sunt saraca atunci cand raman cu mai putine parfumuri decat zilele unei saptamani. Si pentru ca parfumul imi acompaniaza starea de spirit, e tusa finala pe care o adaug in fiecare dimineata, dupa ce aleg si imbracamintea potrivita. Am parfumuri pentru zile insorite, pentru zile importante, pentru zile de restriste sufleteasca, pentru zile de iubire...

      Am un nas fin. Recunosc orice parfum pe care l-am avut si eu candva si pe cele pe care desi mi-au placut nu le-am avut pana in acel moment. 

     Parfumul, ca si anumite melodii sau ca si ciocolata,imi pot schimba foarte usor starea de spirit. Un parfum exclusivist si extrem de elegant, cu nume de floare frumoasa, ma face sa ma simt mai increzatoare in mine. 

     Parfumul pentru mine e tacere sculptata in adevar. Simt ca dezvaluie, pe langa personalitatea celui sau celei care il poarta, starea de spirit. De obicei cand simt pe strada un miros care ma intriga, construiesc o adevarata poveste in jurul persoanei care-l poarta. 

     Forma mea suprema de eroism este sa nu capitulez in fata unui parfum care-mi place. :))

     Alegerea parfumului pentru mine este o chestiune extrem de intima. De aceea n-am facut niciodata si as accepta cu mari rezerve cadou un parfum.