NU AM ŞTIUT, DAR VIAŢA M-A ÎNVĂŢAT...SAU NU...

Ne naştem neştiutori şi puri. Creştem, trăim, ne luptăm cu viaţa şi cu instinctul de supravieţuire. Unii din noi cedează pe parcurs, alţii merg mai departe , învăţând să-şi accepte căderile , rănile şi, mai ales, învăţând să trăiască cu ele. Fiecare alegere pe care o facem ne urmăreşte, fiecare minut trăit poate fi în favoarea sau în defavoarea noastră... important este să învăţăm in fiecare zi ceva de la viaţa noastră, să trăim fiecare minut ca şi cum ar fi ultimul ,să ştim să iertăm şi să mergem mai departe, pentru că viaţa ne dă lecţii din mers, nu stă să ne tragă de mânecă şi nu ne învaţă ce trebuie să alegem .Ne oferă doar alternative, direcţii, dar alegerea este a noastră. Totul este un NU AM ŞTIUT, DAR VIAŢA M-A ÎNVĂŢAT...SAU NU... 

Nu am ştiut, dar am învăţat că oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră, că e important să iei de la ei ce au mai bun şi să laşi în urmă răul pe care ţi l-au făcut. 

Nu am ştiut, dar am învăţat că totul se plăteşte, mai devreme sau mai târziu. 

Nu am ştiut, dar am învăţat că viaţa este ca un dans în care, dacă nu eşti atent, eşti călcat în picoare. 

Nu am ştiut, dar am învăţat că de durere, de suferinţă, nu te poate scăpa nimeni, eşti singurul care poate lupta împotriva lor. 

Nu am ştiut, dar am învăţat că, unii oameni, sub masca inocenţei, sunt de fapt nişte demoni. 

Nu am ştiut, dar am învăţat că o iubire, este mai bine să ardă ca un foc de paie decât să mocnească până se stinge. 

Nu am ştiut, dar am învăţat că în viaţă e important să înveţi să trăieşti cu rănile tale, nu neapărat să ţi le vindeci. 

Nu am ştiut, dar am învăţat că atunci când mă privesc în oglindă, e bine să văd că am schimbat ceva la mine în timp. 

Nu am ştiut, dar am învăţat că îţi dai seama de valoarea unui om atunci când ajunge să fie un factor de decizie . 

Nu am ştiut, dar am învăţat că nu pot să fiu ceea ce ar vrea alţii să fiu şi asta nu cred că se va schimba vreodată. 

Nu am ştiut, dar am învăţat că viaţa este un cadou de care trebuie să ne bucurăm, că viaţa este prea scurtă ca să o trăim în ură şi ranchiună, că nu trebuie trăită conform principiilor şi viziunilor altora. 

Nu am ştiut, dar am învăţat că viaţa are gust:)

Dar voi? Ce n-aţi ştiut ,dar aţi învăţat odată cu trecerea timpului ?

Vă invit să vă exprimaţi la comentarii:)

La Multi Ani, mami!

  ,,Tu, iarbă, tot ai mamă?

De ai, de bună seamă:

Atunci când înverzeşti,

De ea îţi aminteşti.

Tu, floare, tot ai mamă?

De ai, de bună seamă:

Atunci când înfloreşti,

De ea îţi aminteşti.

Tu, steauă, tot ai mamă?

De ai, de bună seamă:

Atunci când te iveşti,

De ea îţi aminteşti. "

Dacă ar fi fost să fie, astăzi ar fi fost ziua ta, mami. Mă întreb şi încerc să–mi imaginez cum ar arăta chipul tău la vârsta de 62 de ani. Sunt sigură că tot blândeţe şi căldură ar emana. Mi-e dor de tine, ştii? E nedrept! Mamale nu ar trebui să plece, nu ar avea voie să plece, să ne fie luate şi să treacă în alte lumi. Sunt atâtea momente în care simt nevoia de a mă ţine în braţe, de a mă mângâia sau de a-mi da un sfat. Îmi doresc îmbrăţişarea ta, sfatul tău, dojana ta... sau, pur şi simplu, umărul tău pe care să pot plânge în voie. 

Se spune că timpul vindecă rănile. Nu cred că le vindecă, dar ne face să ne obişnuim cu ele, să le acceptăm şi ne învaţă să găsim metode de domolire a durerii. Cu trecerea anilor, am învăţat să-mi alin dorul de tine, mami, mergând la mormântul tău, singură. Îmi place să fiu doar eu cu tine, să-ţi împărtăşesc cele mai ascunse gânduri, să-ţi cer sfatul, chiar dacă “palpabil” nu mi-l poţi oferi. Dar întotdeauna vin mai liniştită şi mai încrezătoare de acolo. Ştiu că, de acolo, de Sus, ai grijă în continuare de noi şi că veghezi asupra noastră. 

Astăzi, ca în fiecare an, am trecut pe la “fetele tale” de la laboratorul tău de turtă dulce, cum îmi plăcea mie să-i spun în copilărie:) Deşi au trecut 12 ani de când tortul minune nu mai e făcut de mânuţele tale în această zi, ele au păstrat tradiţia. Am stat cu ele, am mâncat tort şi am depănat amintiri cu şi despre tine. Apoi, am mers să-ţi duc un buchet de flori şi să-ţi şoptesc “La Mulţi Ani, mami meu drag!”. Şi ce dacă nu mai eşti printre noi, fizic? În sufletul meu exişti şi am tot dreptul din lume să-ţi urez La Mulţi Ani de ziua ta, pentru că, dincolo de nori, există viaţă, pentru că în sufletul meu eşti NEMURITOARE.

Bărbat+Femeie=Prietenie pe bune ?!

Întotdeauna am crezut cu tărie în faptul că, între un bărbat şi o femeie poate exista o prietenie strânsă, platonică, cu împărtăşiri de secrete dintre cele mai ascunse, în care să nu intervină atracţia sexuală. Întotdeauna am fost de părere că o prietenie cu o femeie nu e niciodată sinceră 100 %, pentru că, femeile, prin natura lor, sunt invidioase, rele şi deţin o doză mare de parşivitate în relaţiile cu alte femei. Niciodată nu am găsit folositoare discuțiile cu fetele în problemele inimii. Practic, tot ce pot auzi de la ele este ceea ce mi-am spus şi eu deja şi doar o reafirmare a cât de puţin ştiam de fapt. Însă de la cel mai bun prieten mi-a fost dat să aud perspective care, e puțin spus, m-au lăsat cu gura căscată – e ca şi cum ai avea o lupă prin care priveşti sentimentele şi este atât de diferită încât te sperie. Şi asta, din cauza faptului că suntem atât de diferiţi unii de alţii, avem viziuni atât de diferite unii faţă de ceilalţi. 

Deh, am avut şi eu odată parte de un “mascul” pe post de “cel mai bun prieten al meu”. Ne ştiam din copilărie, eram vecini de palier, ne jucam împreună, el “cu puţza-n nisip”, eu cu lopăţica pe lângă el, ne-am împărtăşit unul altuia experienţa primului sărut, a primului fior al dragostei, ne-am plâns unul altuia pe umăr primele despărţiri de “dragostea vieţii noastre”, ne-am sfătuit unul pe celălalt atunci când au intervenit primele lovituri serioase ale vieţii... într-un cuvânt, îi ştiam şi îmi ştia aproape toate bucuriile, problemele, secretele. Şi asta nu aşa, de un an, doi, ci de vreo 30 de anişori. Până într-o zi. Până într-o zi cînd, nu ştiu, lovit cu leuca’n cap, trăznit de vreun fulger, habar n-am, lui i s-a năzărit că noi doi ne înţelegem atât de bine, suntem atât de compatibili, încât e musai să ne-o şi tragem, motivându-şi această pornire pe ideea că, dacă şi pe acest tărâm ne potrivi atât de bine, suntem suflete pereche şi e păcat să nu ne acordăm o şansă. În primă fază, m-a bufnit râsul. L-am verificat de febră şi l-am întrebat dacă şi-a tras-o cumva şi cu sora sa, pentru că, eu, altfel decât un frate nu-l pot percepe. 

Când însă, mi-am dat seama că el nu glumeşte deloc, am devenit tristă. În acea noapte am plâns până la epuizare... am simţit că mi-a murit cel mai bun prieten. Şi aşa a şi fost. Cel mai bun prieten al meu murise. Degeaba a încercat el s-o dreagă după ce a conştientizat că între noi, din punctul meu de vedere, niciodată nu va exista o relaţie bărbat-femeie, ceva s-a rupt în momentul în care a scos pe gură acea stupizenie. Niciodată nu am să-l mai pot privi ca pe cel mai bun prieten al meu, întotdeauna voi avea senzaţia că “stă la pândă”, aşteaptă să prindă acel moment de slăbiciune în care să cedez. Tot ce s-a clădit într-un timp atât de lung, s-a dus dracu' într-un singur minut. Îl urâsc pentru asta! Mi-e dor de prietenul meu! Şi nu, nu mai pot crede că între un bărbat şi o femeie poate exista strict o relaţie de prietenie. 

Am ajuns la concluzia că, într-un final, orice relaţie de aşa zisă prietenie între un bărbat şi o femeie este doar, fie “preludiul” unei poveşti de iubire, fie sfârşitul prieteniei. 

Părerea voastră care este? Între un bărbat şi o femeie poate exista doar o relaţie de prietenie?

Eu una, sunt confuză:)

M-a elucidat, într-o oarecare măsură, clipul de mai jos:)) 

               

Te iubesc, te doresc,gura lumii: nu şi nu!

     Aseară, am ieşit cu în oraş, împreună cu un cuplu drag mie. Ea, 28 de ani, draguţă, inteligentă, cu studii superioare şi o meserie de invidiat. El, 24 ani, drăguţ, inteligent, fără studii superioare, are o mică afacere cu perspective mari. S-au cunoscut acum vreo 3 ani, pe internet. Aşa cum se derulează cursul relaţiilor pe internet, au discutat o perioadă de timp, s-au văzut, s-au plăcut, au continuat cu discuţii interminabile la telefon, pe net, iar s-au văzut şi tot aşa, au ţinut-o 3 ani de zile, până când, convinşi fiind de faptul că se iubesc, că se potrivesc din toate punctele de vedere, s-au hotărât să-şi dea o şansă şi el s-a mutat din Bucureşti în orăşelul nostru de provincie. Până aici, nimic interesant, nimic ieşit din comun.

     Ei bine, problemele au început în momentul în care el s-a mutat la ea. Părinţii, colegii ei de muncă, prietenii, toţi oamenii din jurul ei au încercat să-i despartă. De ce? Pentru că, vezi Doamne, ea e mai mare decât el cu 4 ani şi pentru că ea are studii superioare iar el nu. Nu contează pentru nimeni că pe ei nu-i deranjează deloc diferenţa de vârstă, că el nu are, încă, studii superioare din cauza faptului că a trebuit până acum să muncească pentru a-şi întreţine părinţii bolnavi, că el nu se vrea întreţinut de ea şi că are o mică afacere din care poate să se întreţină singur... nu... toată lumea se impiedică în faptul că el este mai mic cu 4 ani decât ea şi că  nu are studii superioare. 

     Este atât de uşor să-i judecăm pe alţii, fără să fim în cunoştinţă de cauză... 

    De ce este “greşit”să te îndrăgosteşti, ca femeie, de un bărbat mai tânăr decât tine , sau invers, ca bărbat, de o femeie mai în vârstă decât tine? De ce trebuie neapărat să aibă studii superioare? Ţin cont iubirea şi înţelegerea de aceste aspecte? În situaţiile în care nu este vorba de bani sau alte interese, când e vorba pur şi simplu de atracţie, pasiune sau iubire, sunt vârsta sau studiile un obstacol? 

     Eu cred că gura lumii este cea care dă atâta importanţă acestor aspecte şi că ne temem prea mult de această gură a lumii. Până la urmă, nu cred că există o diferenţă ideală de vârstă, aşa cum nu cred nici că există nici relaţia ideală. Atâta timp cât există compatibilitate sexuală şi psihică, poţi să stai într-o relaţie, indiferent de vârstă sau de studii. Cunosc oameni care, având aceeaşi vârstă, acelaşi nivel al studiilor, se complac în căsnicii în care respectul reciproc nu mai există demult , iubirea nici atât şi, culmea, gura lumii n-are nimic de spus. 

     Cred că ceea ce contează foarte mult într-o relaţie, dincolo de dragoste, este inteligenţa. Un om inteligent ştie să vadă dincolo de vârstă şi de studii, ştie să-şi preţuiască partenereul pentru ceea ce este el şi nu pentru ceea ce cred alţii că ar fi. O inimă care iubeşte este întotdeauna tânără. Până la urmă, nici unul dintre noi nu este de vină că s-a născut mai devreme sau mai târziu, că în momentul întâlnirii unul dintre noi avea studii superioare, iar celălalt nu. Aşa a fost să fie... “to love is to be wise”, aş concluziona:) 

     Părerea voastră care este? Care este diferenţa ideală de vârstă într-o relaţie? Cât e de important ca partenerii să aibă acelaşi nivel al studiilor? 

Toţi căluţii să vina la mine :)

   Acum vreo trei ani, datorită locului meu de muncă, am intrat în contact cu un domn care avea o pasiune iesită din comun pentru cai şi îşi dorea foarte mult să deschidă în oraşul nostru un club de echitaţie. Drept mulţumire că i-am uşurat calea spre împlinirea visului său, ajutându-l în obţinerea câtorva autorizaţii, mi-a oferit o invitaţie la deschiderea clubului respectiv. Actor de meserie, cu un anume har în a transmite o anume stare, m-a vrajit doar povestindu-mi despre planurile sale şi m-a convins să onorez acea invitaţie. 

   Zis şi făcut. La data stabilită, m-am prezentat ,curioasă, la locul desfăşurării evenimentului. Ei bine,acea zi a fost hotărâtoare în ceea ce priveşte pasiunea mea de azi :caii. Iubesc caii! În prezenţa lor am o stare de bine, de linişte ,de libertate.Iubesc nobleţea, gingăşia, privirea caldă ,graţia ,senzaţia de libertate pe care o transmit.

   Acum câteva zile, scârbită fiind de răutatea unor oameni din jurul meu, m-a cuprins o stare de tristeţe ,simţită,cred, de câţiva prieteni cu care am interacţionat în acea zi .La un moment dat, unul din ei, cunoscându-mi pasiunea pentru cai, mi-a trimis o poză cu un căluţ atât de frumos, încât, doar privind acea poză, mi s-a luminat chipul , am zâmbit şi am uitat de supărare.Blândeţea, duioşia, forţa, puterea, transmise de ochii acelui căluţ, mi-au dat un sentiment de siguranţă.

   Aş mai putea reda o mulţime de motive pentru care iubesc caii, dar, prefer să las imaginile să vorbească. 

   Vă invit aşadar, indiferent dacă iubiţi sau nu caii să vă acordaţi un moment de linişte sufletească privind imaginile de mai jos. De asemenea, vă recomand audierea acestui minunat omagiu adus cailor de către Victor Şeicaru.

   SFATUL BĂTRÂNILOR

Prostul a găsit deja înţelepciunea ,

 înţeleptul încă o mai caută. 

Poza aceasta îmi aminteşte de Scarteltt

"O să mă gândesc la asta mâine, la Tara. O să fiu mai liniştită atunci. Mâine voi face un plan ca să l aduc înapoi. La urma urmelor, e şi mâine o zi."

Anumiţi oameni văd lucrurile aşa cum sunt şi spun "De ce ?"...EU visez lucruri care nu au mai existat şi spun"De ce nu ? "

În codru verde nu se mai pierde

Nu se mai vede urmă de cal,

Pe la izvoare nu mai apare 

Umbra călare a vreunui haiduc

Unde s-au dus ? Când au apus

Anii de sus ai gloriei lor ?

Unde-s pistoalele ? Unde-s pumnalele,

Caii şi flintele haiducilor ?

Aţi văzut vreodată un cal nefericit ? Unul din motivele pentru care caii nu sunt nefericiţi este faptul că ei nu încearcă să impresioneze alţi cai.

Era odată un cavaler nobil a cărui viaţă fusese dedicată cailor. Se spunea despre el că avea multă demnitate şi modestie dar toţi cei care l-au văzut călărind erau uimiţi de abilitatea sa ecvestră şi de eleganţa sa în şa.

La vârsta de 96 de ani, zăcând pe patul de moarte, l-a chemat pe nepotul său să-şi ia rămas bun. După ce a facut-o, în timp ce nepotul se îndrepta spre uşă să plece, pentru prima data a văzut lacrimi în ochii unchiului său. Bătrânul i-a luat mana tânărului şi i-a spus cu blandeţe: “este o adevărată nenorocire că trebuie să mor chiar acum”. “Dar de ce?” a întrebat nepotul lui mangâind cu afecţiune mâna bătrânului, “acest timp vine pentru fiecare om şi tu ai avut o viaţă atât de lungă, bogată şi binecuvântată”.

“Da”, a zis bătrânul “dar numai săptămâna trecută am descoperit pentru prima dată ce înseamnă cu adevărat să călăreşti un cal”.

"În galop prin viaţa mea ,ei străbat un drum de Rai.

Şi nu-mi pot imagina lumea asta fără cai"

Caii liberi alergând , neloviţi de bici şi fier.

Cerul trag peste pământ şi pământul trag spre cer...

Când se-aud din zări venind

Ninge pe pământ cu flori.

Caii sunt ca un colind

Caii sunt nemuritori.

Prin lumină ascultaţi

Caii liberi fără şei 

Şi de rouă-nrouraţi

Trec uşor ca nişte zei.

Şi cum trec cu coama-n vânt,

Zei puternici şi cuminţi,

Parcă vin de dedesubt,

Dintr-un sat de la părinţi.

Cine n-a ştiut păstra

Caii liberi peste veac ,

Are inima mai grea

Şi-i la suflet mai sărac.

Luminează pe pământ

Mersul lor voevodal,

Caii liberi nu se vând

Caii sunt un ideal.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum te lauzi la toti sfinţii,

Da-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu parinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

N-asculta de toţi zurliii,

Dă-i în scris poruncă morţii

Sa-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,

Dă-i în scris poruncă morţii

Sa-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, daca-mi esti prieten,

Cum sustii in gura mare,

Moaie-ţi tocul în cerneală

Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii 

Când şi-o ascuţi pumnalul,

Să-l înfigă-n mine, Doamne,

Şi să lase-n viaţă calul.

Urmăriţi din vremea munţilor de pară,

Vechi ca o legendă,

roibii ne-nşeuaţi,

Îşi mai sting privirea, 

sfânta lor povară,

Când ajung la templul 

viselor argaţi.

Armasari pur sânge, în galop lunatic,

Plânşi de asfinţituri, paşii îşi ascut,

Murgi cu trup de flacări, nechezând sălbatic,

Frâu le este briza, şaua un sărut. 

Dac’ar şti săracii, iarba cin’ le-o paşte,

Cine vrea să-i lase, fără vreun folos,

Ar fugi de lume, nici nu s-ar mai naşte.

Şi-am rămâne singuri, colindând pe jos.

"Dumnezeu nu a lăsat caii să vorbească pentru a nu pune oamenii în dificultate."

Pisi,pisi, de-ţi ard o palmă, o fac pe banii mei!

      Astăzi am ieşit pe floaster! A venit şefa mea la mine în birou zicând: Lasă calculatorul şi hai să ne scoatem mutrele la soare, să stăm la o terasă, să bem un suc şi să ne mai povestim, că n-am apucat de când ne-am întors de prin concedii (da, puteţi să mă invidiaţi, am o şefă, pita lui D-zeu, nu alta. Nu ştiu ce-am făcut să merit aşa ceva, dar o am. Mereu îi spun că îmi doresc s-o ţină D-zeu o sută de ani, fără reparaţii capitale. A.. draga mea, ştiu că mă citeşti... am zis să te perii o ţâră :P)

      Zis şi făcut. Ne-am luat poşetuţele şi, ca două mimoze care suntem, purcedem la drum. Obosindu-ne picioruşele de la atâta plimbăreală, la un moment dat luăm loc la o masă a primei terase care ne cade în cale. La o masă alăturată, o fătucă frumuşică foc, de vreo 22-23 de ani, alături de un “tânăr” afacerist , la vreo 40-45 de ani. Nimic neobişnuit, se poartă din ce în ce mai des genul acesta de cuplu în zilele noastre. Vrei, nu vrei, auzi frânturi de conversaţie, mesele fiind relativ apropiate. Pisi în sus, motănel în jos, tipa încerca, din câte mi-am dat eu seama, să obţină o mobilă nouă de la “motănel”. Sătulă de atâtea dulcegării, am încercat să mă concentrez doar pe conversaţia de la masa mea. Însă, fără să vreau, îmi mai zburau ochişorii spre cei doi porumbei, aceştia afându-se în raza mea vizuală. Mi-a scăpat momentul în care tipul a sărit ca ars de pe scaun, dar mi-a rămas întipărit în memorie, şi-mi va rămîne, cred, pentru multă vreme de-acum încolo, momentul în care acesta, nu ştiu din ce motiv, i-a ars tipei o palmă, de am simţit-o şi eu. Paharul cu suc pe care-l aveam în mână a rămas suspendat undeva în aer şi am rămas gură cască vreo trei minute. Nu ştiam cum să reacţionez, să râd sau să plâng. Ceea ce m-a frapat, însă, cel mai mult, a fost ceea ce a urmat. Tipa, obişnuită, cred, să fie pusă în astfel de situaţii penibile de către “motănel”, în loc să fie revoltată, să se simtă jignită sau măcar să plece naibii de-acolo, ruşinată de faptul că toată lumea din jur se uita la ei, ce credeţi că a făcut? În primă fază, pe un ton mieros şi vinovat, l-a întrebat pe motănel de ce a lovit-o. Răspunsul lui a fost: ”Pe banii mei fac ce vreau cu tine!” “Da, iubi, ai dreptate”, a fost răspunsul pisicuţei.

      Ok, nu sunt o persoană încuiată şi sunt capabilă să înţeleg că există femeie dispuse să stea lângă un bărbat doar pentru banii lui. Nu le condamn, din contra, le admir curajul. Bravo lor, dacă pot, de ce nu? E legea compensaţiilor. Fiecare primeşte ce-i lipseşte şi ce caută, până la urmă. Dar, de aici şi până la a suporta umilitor toate toanele şi ieşirile unui “întreţinător”, e cale lungă.

   Chiar atât de mult am decăzut ca femei, încât să fim capabile să acceptăm lângă noi orice terchea-berchea doar pentru a obţine nişte ţoale sau poşete în plus? Că de, cele care obţin şi câte o maşină sau un apartament sunt o ţâră mai versate şi mai puţine, cred.

      Chiar nu mai contează că eşti doar o marfă achiziţionată pentru satisfacerea poftelor carnale ale unui “domn” care este obişnuit să cumpere chiar şi “dragostea”?

     Uneori, mi-e ruşine de faptul că sunt femeie şi nu mă miră deloc faptul că bărbaţii (zic bărbaţii, nu agaricii) au ajuns la concluzia că în ziua de azi, dacă nu ai bani, eşti un zero în faţa femeilor şi că, din păcate, ne bagă pe toate în aceeaşi oală.

Miros…sunet….gust….

“Fiecare om trebuie să îşi găsească timp, să se aşeze şi să privească căderea frunzelor.” - Elizabeth Lawrence

     Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu iubesc toamna! Iubesc toamna pentru ploile ei, pentru fiecare adiere de vânt, pentru senzaţia de nou început pe care mi-o dă în fiecare an. Armonia de culori, mirosul plăcintei de dovleac cu care ne întâmpina bunica, ceaiul de tei de la gura sobei, toamna târziu, foşnetul frunzelor, pădurea care îţi dă senzaţia că ia foc, fără să ardă, toate m-au învăţat să iubesc toamna de la prima ploaie, până la ultima frunză căzută.

     M-a întrebat un prieten cu ce aş compara toamna. N-am stat mult pe gânduri şi i-am răspuns că văd toamna ca pe o femeie aflată la început de maturitate, seducătoare, stăpână pe sine, cu o privire vie, plină de înţelesuri misterioase. Împlinirea femeii prin propria ei maturizare.

      V-aţi gândit vreodată care este mirosul toamnei? Care ar fi sunetul ei? Ce gust ar avea? Mi-aş dori să fie toamnă mereu.

     Închid ochii plutind îmbătată de această atmosferă ce mă învăluie treptat… Mirosul mă îmbată, sunetul îmi aduce o stare de bine, iar gustul… mmmmm, gustul îmi dă iluzia împlinirii.

Poate vă inspiră şi pe voi imaginile de mai jos. Enjoy:)

         

Dragostea virtuală – şansa sau neşansa celor singuri?

     Într-o lume în care totul se desfăşoară pe repede-nainte, relaţiile înfiripate pe internet ocupă un loc din ce în ce mai important în lumea celor singuri. Mulţi le consideră ca fiind doar nişte distracţii de moment, alţii le consideră cele mai serioase lucruri din viaţa lor, iar pentru unii nu însemna nimic şi evită pe cât posibil să se implice în aşa ceva.

     În principiu, dragostea virtuală nu se deosebeşte prea mult de dragostea “în forma ei clasică”, doar că lipsesc îmbrăţişările, săruturile, privirile dulci etc. Frumuseţea acestui început este că ai posibilitatea să fii deschis şi să îi spui celuilalt tot ce ai pe suflet. Urmează împărtăşirea de idei, pasiuni şi primele certuri.

     Ca relaţia să dureze, trebuie să existe un interes comun, atracţia psihică nefiind întotdeauna suficientă. Distanţa nu este neapărat rea, ci depinde de ce faci atâta timp cât ea există. O relaţie la distanţă trebuie luată în primul rând ca o provocare şi nu ca pe ceva îngrozitor, o problemă imposibil de rezolvat. Ea prezintă diverse avantaje şi dezavantaje.

     Printre avantaje, aş enumera faptul că acorzi mai mult timp pentru a comunica cu persoana iubită, îi dedici atenţia şi tot timpul liber, vă povestiţi mai multe şi vă ascultaţi cu mai mult interes. Este şi lucrul care, pe mine personal, m-a determinat, la un moment dat, să dau o şansă unei astfel de relaţii. Şi asta pentru că, în lumea reală, se ard etape iar comunicarea îşi pierde importanţa.

     Un alt avantaj ar fi faptul că trecerea timpului sporeşte pasiunea, total opus decât în cuplurile care sunt împreună fizic, zi de zi, pentru că distanţa nu lasă loc ca rutina să se instaleze.

     Cel mai mare dezavantaj al unei astfel de relaţii ar fi, zic eu, faptul că la un moment dat se instalează frustrarea că nu poţi atinge persoana iubită, că nu poţi să îţi exprimi “palpabil” sentimentele.

     De asemenea, dragostea virutală implică un risc, şi încă unul foarte mare. S-ar putea ca, după luni de „întâlniri” pe net şi după sute de sms-uri, cei doi aşa- zişi îndrăgostiţi, ajunşi faţă în faţă, să descopere că nu sunt nici pe departe aşa cum se ştiau sau, cel puţin, aşa cum credeau că se ştiu. Există însă şi cazuri cu happy-end, există oameni care îşi asumă riscul pentru a fi fericiţi şi cărora le şi reuseşte... ei sunt aceia care, odată ajunşi din faţa calculatorului alături, descoperă că sunt suflete pereche, că se completeză reciproc şi că, de fapt, ei s-au căutat toată viaţa.

     Sunt persoane care susţin că relaţiile pe internet sau intenţia implicării într-o astfel de relaţie ar fi un mod disperat de a scăpa de singuratate... chiar ultimul mod. Tot ei cred că e un lucru cam ruşinos şi spun că nu văd viitorul unei astfel de relaţii şi de aceea nici nu îşi propun să încerce aşa ceva.

     Blamate sau nu, relaţiile pe internet sunt o relitate, una cu care ne confruntăm zi de zi. Trăită în faţa calculatorului sau în braţele celui iubit, DRAGOSTEA rămâne să fie cel mai pur şi sincer sentiment, căruia i se inchină şi “prinţi” şi “cerşetori”. E un maraton al celor singuri. Eu însămi am alergat în acest maraton al iluziei. Din când în când, nepermis de rar, cineva ajunge la destinaţie. Eu n-am reuşit, însă cunosc personal persoane cărora le-a reuşit, care şi-au întâlnit sufletul pereche în această lume. Sunt excepţiile care confirmă regula… puţine, dureros de puţine, dar ele există.

     Aşadar, nu da cu piciorul unei relaţii la distanţă, ci fă sacrificiul de a o aduce aproape, dacă eşti convins că merită!

Dragostea poate trece peste timp, peste distanţă, peste orice graniţă,dar numai dacă într-adevăr există.

Trădăm iubind sau iubim trădând?

     În viaţă simţim nevoia paşilor în doi. Paşi în doi care se fac în acelaşi timp. Cu credinţă şi încredere reciprocă. N-am crezut niciodată că voi ajunge să fiu cea minţită. Nici măcar că voi fi cea de care să se debaraseze de aproapele ei, cu toate sentimentele lui, jucând-se cu Liberul Arbitru. N-am ştiut nici măcar că doare atât de mult. Bănuiam doar că ar putea să doară. Şi totuşi, vine un timp când inima ţi se transformă în cruce. Bătută-n cuie, sângerează - ar zice unii - ca proasta, nu pentru că i-ar fi fost răpită iubirea, ci pentru că a ajuns să nu mai simtă nimic... iar tu să realizezi că nu mai ai nimic în comun cu omul lângă care ai crezut că trăieşti iubirea. Din trădare. Această trădare a aşteptărilor, când crezi în maturitatea omului de langă tine, în conştientizarea efectelor unor manifestări ce lui îi par nevinovate, dar care aşa de mult dor... Acest tip de trădare poate răni doar oamenii care iubesc cu adevărat.

     Cunosc o mulţime de femei şi bărbaţi care se mândresc cu faptul că au avut puterea să ierte trădarea, să treacă peste infidelitatea partenerului, salvâdu-şi astfel, spun ei, relaţiile sau căsniciile, motivându-şi iertarea prin marea dragoste pe care o poartă partenerului. Eu însă cred cu tărie că, atunci când iubeşti cu adevărat, când trăieşti acea dragoste care-ţi mistuie sufletul, nu poţi!!! N-ai cum să ierţi trădarea. Cred că, dacă iubeşti cu adevărat, doar gândul că omul căruia i-ai încredinţat sufletul tău îşi poate dezveli trupul şi sufletul în faţa altcuiva este de nesuportat. Doar atunci când trăieşti iluzia iubirii poţi trece peste o astfel de trădare.

     Cunosc o mulţime de femei care se complac, din laşitate, în căsnicii presărate cu compromisuri de nedescris. Există bărbaţi care-şi iartă partenerele pentru trădare, “motivaţi” de faptul că nu-şi pot părăsii copiii. Eu cred că nu părăsesc... pur şi simplu acceptă trădarea din laşitate, pentru că le este frică să-şi ia viaţa de la început.

     Fac parte din acea categorie de oameni care n-ar putea ierta trădarea persoanei pe care o iubesc. Cred cu tărie că dragostea dispare în momentul trădarii. Eu cu siguranţă n-aş putea suporta imaginea lui în braţele alteia, căci această imagine mi-ar mistui sufletul şi inima în fiecare secundă...

     Voi din ce categorie faceţi parte? Aţi putea ierta trădarea?"

Iluzia iubirii...

     Sunt eu, pe terasă, cu o cană de cafea în mână, zâmbind... căci e frumos afară. Privind albul omătului ce tocmai s-a aşternut în grabă, m-a năpădit amintirea şi... poate dorul unei iubiri trecute şi neîmplinite. Ştiţi, este acea iubire de taină, adolescentină, pe care am trăit-o fiecare din noi. Acea iubire pe care nu aveam curajul să o strig în gura mare, de teama de a nu fi respinsă... sau de a nu fi judecată. Mă bucuram când îl vedeam trecând pe cealaltă parte a trotuarului sau când îi aruncam priviri furişe din spatele perdelei... şi eram fericită... doar cu atât de puţin.

     Privind în urmă, realizez că în acea vreme, crescând într-o lume în care educaţia primită nu-mi permitea să-mi exprim sentimentele, în care aveam grijă ca niciun gest, nicio vorbă sau privire să nu-mi trădeze dragostea ce-o purtam iubitului de taină, am trait, de fapt, cele mai intense sentimente. Sunt iubirile neîmplinite, cele mai frumoase şi mai intense trăiri?      Oare trăind acea poveste, mai puteam zâmbi acum, privind în urmă? Ori, ar fi intervenit monotonia, ura, trădarea?

     Câteodată mă intreb...dacă mi-ar plăcea să-l întalnesc... să mă uit în ochii lui, să ştiu dacă aş mai simţi acel fior care nu mă lăsa să dorm în nopţile târzii, care îmi năpădea toate simţurile şi îmi lăsa un gust dulce-amărui în suflet. Sau poate... mai bine nu? Dacă el este acum doar o umbra a iubirii mele adolescentine? 

     Trăim cu impresia că niciodată n-am iubim mai mult ca atunci când întreg Universul i se împotriveşte acestei iubiri. Şi e atât de dulce suferinţa... sunt atât de savuroase lacrimile şi sclipirile speranţei, deznădejdea... şi iar speranţa. Frumos, adânc şi minunat este visul de iubire neîmplinit în fapt, dar dorit în fiecare clipă a vieţii!

     Ştiu.... veţi spune că iubirea împlinită nu suportă, totuşi, comparaţii. Aşa este. Eu ştiu... pentru că am avut norocul să trăiesc şi-o astfel de iubire. Ca orice lucru frumos, s-a consumat... poate prea repede sau poate prea târziu. Nu o regret, o port in suflet... şi-i mulţumesc Divinităţii că mi-a oferit-o, pentru că, în zilele prezente, astfel de iubiri sunt extrem de rare. Există oameni care aleargă o viaţă întreagă fără să aibă parte de “acea iubire”!

     Eu cred însă că există şi că fiecare din noi a trait sau trăieşte o iubire de taină, care ne face să tresalte inima pe furiş, care hrăneşte spiritul, tocmai pentru că este doar de noi ştiută, chiar dacă e fără viitor. 

       E mai bine să multumeşti cerului că ai trait o poveste de iubire, care ţi-a bucurat sufletul în aceeaşi măsură cu suferinţa produsă, decât să nu fi trăit nimic... sau să trăieşti complăcându-te într-o iubire demult apusă, doar pentru că ţi-e teamă că vei rămâne singur? 

     Dar.. asta este o altă poveste...

Iubesc ploaia şi ea... mă iubeşte pe mine

Am aşteptat cu nerădare vara pentru că iubesc ploile ei. Am trecut peste nişte zile toride, în care rugam Divinitatea să–mi ofere un cadou: o ploaie torenţială… şi nu întelegeam de ce nu-mi oferă aceasta bucurie. Dar, ea, Divinitatea, mi-a oferit-o exact în momentul în care aveam mai mare nevoie de ea.

Aseara, am dansat in ploaie! O ploaie torenţială, rece, care a pătruns adânc în mine, curăţându-mi sufletul şi determinându-mă să ma întorc spre mine. A sosit exact în momentul cel mai potrivit, când aveam nevoie să-mi purific sufletul, să-l las să zboare, să-l curăţ de îndoieli, de dezamăgirea de sine, de gânduri şi speranţe deşarte. Am tras pe mine o rochiţă uşoară de in, o pereche de şlapi şi în momentul în care am simţit că este momentul, am fugit în parc. Mă amuzam privind în jurul meu, observând cum toată lumea fugea să se adăpostească. Era rece, pătrunzatoare, venită parcă doar pentru mine. Ajunsă în mijlocul parcului, m-am descălţat, mi-am ridicat chipul spre cer, oferindu-mă ei... iar ea m-a răsplatit, oferindu-mi speranţă, linişte, împăcare cu mine însămi.

Te-am “chemat” să dansezi cu mine în ploaie, dorindu-mi să o împart cu tine dar, de fapt, oferindu-mă ei, am realizat că îi ceream să mă scape de tine. Aştept următoarea ploaie, acum ştiu exact ce trebuie să-i cer... Cerul a plâns alături de mine, cu lacrimi de ploaie... a plâns pentru mine, alâturi de mine, acoperindu-mi lacrimile şi curăţându-mi sufletul.

 M-am întrebat mereu de ce iubesc atât de mult ploaia. O iubesc pentru că seamănă cu mine: e uneori melancolică, uneori tristă, uneori puternică, uneori de neînţeles, uneori de neoprit, uneori fină, uneori veselă, uneori frumoasă... alteori disperată... Iubesc ploaia pentru că mă opreşte din graba mea de a supravieţui acestei lumi şi mă obligă să stau la taclale cu gândurile mele.

Iubesc ploaia şi ea... mă iubeşte pe mine!