Iubesc ploaia şi ea... mă iubeşte pe mine

Am aşteptat cu nerădare vara pentru că iubesc ploile ei. Am trecut peste nişte zile toride, în care rugam Divinitatea să–mi ofere un cadou: o ploaie torenţială… şi nu întelegeam de ce nu-mi oferă aceasta bucurie. Dar, ea, Divinitatea, mi-a oferit-o exact în momentul în care aveam mai mare nevoie de ea.

Aseara, am dansat in ploaie! O ploaie torenţială, rece, care a pătruns adânc în mine, curăţându-mi sufletul şi determinându-mă să ma întorc spre mine. A sosit exact în momentul cel mai potrivit, când aveam nevoie să-mi purific sufletul, să-l las să zboare, să-l curăţ de îndoieli, de dezamăgirea de sine, de gânduri şi speranţe deşarte. Am tras pe mine o rochiţă uşoară de in, o pereche de şlapi şi în momentul în care am simţit că este momentul, am fugit în parc. Mă amuzam privind în jurul meu, observând cum toată lumea fugea să se adăpostească. Era rece, pătrunzatoare, venită parcă doar pentru mine. Ajunsă în mijlocul parcului, m-am descălţat, mi-am ridicat chipul spre cer, oferindu-mă ei... iar ea m-a răsplatit, oferindu-mi speranţă, linişte, împăcare cu mine însămi.

Te-am “chemat” să dansezi cu mine în ploaie, dorindu-mi să o împart cu tine dar, de fapt, oferindu-mă ei, am realizat că îi ceream să mă scape de tine. Aştept următoarea ploaie, acum ştiu exact ce trebuie să-i cer... Cerul a plâns alături de mine, cu lacrimi de ploaie... a plâns pentru mine, alâturi de mine, acoperindu-mi lacrimile şi curăţându-mi sufletul.

 M-am întrebat mereu de ce iubesc atât de mult ploaia. O iubesc pentru că seamănă cu mine: e uneori melancolică, uneori tristă, uneori puternică, uneori de neînţeles, uneori de neoprit, uneori fină, uneori veselă, uneori frumoasă... alteori disperată... Iubesc ploaia pentru că mă opreşte din graba mea de a supravieţui acestei lumi şi mă obligă să stau la taclale cu gândurile mele.

Iubesc ploaia şi ea... mă iubeşte pe mine!