Pandora, prima femeie de pe pământ în mitologia greacă, a fost creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotarât să creeze o femeie perfectă.Hefaistos, zeul meșteșugăritului, folosind apă și pământ, i-a dat corp și chip. Ceilalți zei au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat frumusețea, Atena înțelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere. De aici și numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu toate darurile.
După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd el însuși oameni perfecți din lut, cărora le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus s-a simțit jignit de îndrăzneala acestuia și a decis să se răzbune. El l-a pus pe Hefaistos să creeze o cutie în care zeii au depus toate relele: cruzimea, aroganța , suferința, durerea, vanitatea, lăcomia și gelozia , pofta trupească, ura, lăcomia, bolile, lenea, tristețea, teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei și, nu în cele din urmă, suferința și moartea. Doar Atena, zeița înțelepciunii, s-a deosebit de ceilalți zei depunând în această cutie Speranța.
Într-un fals acces de bunătate, Zeus i-a oferit-o lui Prometeu pe Pandora drept soție și cutia (Cutia Pandorei) drept cadou. Simțind că la mijloc este un șiretlic, Prometeu a refuzat cadourile. Zeus s-a îndreptat apoi către Epimeteu, fratele lui Prometeu, care, subjugat de frumusețea Pandorei, a acceptat-o de soție. Împins de firea sa curioasă, Epimeteu a deschis cutia și astfel toate relele din interior au scăpat și s-au împrăștiat pe pământ. Înfricoșat, s-a grăbit să închidă capacul, neobservând că singurul lucru care rămăsese pe fundul cutiei era Speranța.
Şi de atunci, speranţa este mica lumină pâlpâitoare care se află la capătul tunelului sufletelor noastre atunci când pretutindeni în jurul nostru este doar beznă.
Pentru mine, speranţa este, pe lângă credinţă şi iubire, lucrul care îmi dă puterea de a merge mai departe. Adorm şi mă trezesc cu ea în gând, sufletul mi se agaţă de ea ca o liană. O pierd, o regăsesc, o pierd din nou, dar, niciodată nu renunţ la ea. Atunci când nu o mai am, nu mai am nimic. Infernul începe acolo unde ea nu mai este. A spera, este ca şi cum ai pune deoparte bani albi pentru zile negre, ştiind că e o investiţie fără dobândă, dar atât de benefică sufletului tău.
Ce sper acum? Acum, sper că lui îi este bine, deşi îl simt că nu îi este. Îi simt privirea uneori obosita, alteori îngrijorată, acum dezamăgită. Îl văd cum speră şi el că totul va fi bine. Că mie îmi va fi bine. Îl simt cum speră încă, că, într-o zi, curând, vom putea să stăm la o cafea şi să povestim despre tot ceea ce ne trece prin cap, să ne privim în ochi, să ne zâmbim şi să ne ţinem în braţe. Eu, cel mai adesea sper să îl văd, să ştiu ce face, să ştiu dacă îl pot ajuta cu ceva, dacă îi pot spune o vorbă bună şi, mai ales, dacă mă poate ierta. Amândoi, separat, sperăm la câte ceva şi, amândoi, împreună, sperăm la un ceva doar de noi ştiut. Cu toţii, mereu, sperăm la câte ceva. Întotdeauna, orice ar fi, singura care rămâne este Speranţa, darul nepreţuit rămas pe fundul Cutiei Pandorei…
