duminică, 21 septembrie 2014

Si daca-l merit, da-mi-l,Doamne!


Si daca Dumnezeu te va binecuvanta cu inca un pui de om, ce-l vei invata la inceput de drum?

„În primul rand, i-as spune ca din iubire a venit, cu iubire a fost hranit si l-as invata ca iubirea trebuie sa ramana hrana lui toata viata.

I-as spune ca il asteapta o calatorie minunata si l-as invata sa traiasca cu pasiune viata care i-a fost data.

L-as invata sa asculte mai mult de inima si mai putin de minte.

L-as invata cel putin un lucru nou in fiecare zi.

L-as invata ca trebuie sa devina ceea ce simte si ce vrea nu ceea ce vor ceilalti.

L-as invata sa se lase iubit de animale, oameni si natura.

L-as invata sa priveasca oamenii in ochi si sa le zambeasca cu bunatate.

L-as invata sa-si respecte familia.

L-as invata ca trebuie sa se accepte si sa se iubeasca asa cum este.

L-as invata sa lupte pentru visurile lui pentru ca nimic nu este imposibil.

L-as invata ca recunostinta este cel mai mare dar pe care l-a primit.

L-as invata ca se merita sa se umileasca din dragoste, dar sa nu se lase calcat in picioare.

L-as invata ca iertarea si bunatatea il fac mai intelept.

L-as invata sa-si deschida inima, sa nu –i fie rusine sa spuna ceea ce simte.

L-as invata ca lacrimile sunt sarate dar sa nu le lase sa curga in el ci in afara lui.

L-as invata ca va suferi uneori atat de tare incat isi va dori sa nu se fi nascut. Dar sa ia suferinta drept o alarma ca ceva trebuie reparat in viata lui.

L-as invata sa nu se uite vreodata la ceas si pur si simplu sa se bucure de fiecare secunda.

L-as invata sa ierte cu toata inima, pentru ca merita sa traiasca in pace.

L-as invata ca totul merita.”

duminică, 7 septembrie 2014

Sufletului pereche

“Draga viitorul meu suflet pereche,


Esti cel care imi va fi in primul rand cel mai bun prieten. Esti cel care ma vei iubi cu toata inima dimineata cand voi fi nemachiata si cand chipul mi se va increti la vederea soarelui. Esti cel in fata caruia nu voi fi nevoita sa-mi sug burta, pentru ca stiu ca fiecare colacel este adorat.
Sper ca aceasta scrisoare sa ajunga cat mai repede la tine, si in momentul in care vei dezlipi plicul (virtual) pe care l-am lipit cu greu cu buzele mele uscate de atata tacere, vei stii ca tu esti cel care imi va reda glasul.
M-am tot pregatit sa- ti scriu de ceva timp, dar de fiecare data cand puneam mana pe stilou, ceva ma oprea. Imi era frica ca nu o sa ma placi asa cum sunt, ca trebuie sa ma cunosc mai bine inainte, ca trebuie sa mai invat niste lucruri, sa mai primesc ceva lectii de la viata.
Stiam ca inainte sa te iubesc pe tine, trebuia sa invat sa ma iubesc pe mine.
Stiam ca inainte sa vin in casa ta, trebuia sa aflu drumul spre casa din sufletul meu.
Stiam ca inainte sa ma tii de mana trebuia sa-mi spal sufletul de toti cei care au incercat sa puna mana pe el.
Stiam ca inainte sa-mi saruti glezenele trebuia sa fac pasi mari peste cei care m-au dat afara din lumea lor.
Acum,stiu ca sunt pregatita sa te intalnesc.
 Sunt aici, deschide ochii mari, nu renunta sa ma cauti! Sunt la libraria din colt, la floraria din centru, la magazinul alimentar, sunt in parc pe banca, sau poate sunt pe facebook…
Dar nu a fost sa se intample sa ne ciocnim pana acum.Sau poate ne-am ciocnit, dar ne-am ratacit. Motiv pentru care, imi pare rau, dar a trebuit sa merg la intalniri plictisitoare, sa ma multumesc cu partide de sex modeste, sa stau in relatii care ma faceau sa ma simt mai singura ca atunci cand eram cu adevarat singura,sa ma indragostesc de barbati care cautau altceva,considerandu-ma „buna”pentru o partida de sex,dar nu suficient de frumoasa,desteapta sau demna de a fi pentru ei unica. Insa, in acel timp, tu ma inveleai noaptea cu bratele tale cand presupsa jumatate ma dezvelea.
Stiu ca esti nerebdator sa ai grija de mine, sa-mi mangai parul si sa-mi dezmierzi pielea…
Te simt, esti pe aproape…Te astept… Abia astept sa ne cunoastem, si sa ne acceptam asa cum suntem. Sa ne respectam. Abia astept sa punem capul amandoi pe aceeasi perna, sa ne luam in brate si sa incercam sa ne linistim problemele, durerile, dezamagirile, tristetile. Sa ne invelim cu visurile noastre, sperantele, curiozitatile, fanteziile.

Semnat,
Al tau suflet pereche “


duminică, 17 august 2014

Trecutul a trecut! -ultima parte



7


Ştefan nu închise ochii toată noaptea. Deşi un rezultat satisfăcător era încă departe, fiecare nerv din trupul lui era încordat. Iulia îi răspunsese la sărut! 
După două săptămâni în care ascunsese cu grijă cât de mult o dorea, primise un semnal că atracţia era reciprocă. 
Fusese doar un singur sărut, prea scurt dar incredibil de intens şi, pentru câteva secunde, trupul ei vibrase alături de al lui. Îi răspunsese fără rezerve, umplându-i inima de lumină. 
Nu realizase cât de singur se simţea de la moartea Cameliei. Dar cu un singur sărut, Iulia îi dăruise zorii unei noi speranţe. 
Ce trebuia să facă pentru a o convinge că o admiră sincer şi că emoţiile pe care le declanşează în sufletul lui nu sunt doar dorinţă fizică? Dar o discuţie deschisă ar determina-o să dispară rapid din casa lui, învăluită în secretele pe care nu dorea să le destăinuie nimănui.
Să adopte bătrânele metode de cucerire a unei femei? Ar putea să o curteze, să-i aducă flori, să o scoată seara la cină în oraş, să o sune de la muncă doar pentru a vedea ce mai face. 
Dorea ca Iulia să fie persoana cu care să discute despre meseria şi sentimentele lui. Dorea să afle mai multe despre ea. Dorea să o cunoască mai bine pe femeia care avea atâta grijă de fiica lui şi cu care stătea la aceeaşi masă. Dorea ca ea să deschidă cufărul cu secrete chiar în mijlocul sufrageriei şi să le scoată pe rând, ajutându-l să înţeleagă motivele pentru care devenise o persoană atât de importantă în viaţa lui.
Dar şansele de a afla ceva de la ea erau minime. 
Pe de altă parte, cele cinci romane pe care Iulia le scrisese erau disponibile în librărie. Poate că acolo va descoperi calea spre cea care se ascunde în spatele unei tăceri triste. 


Prea agitată ca să poată sta locului, Iulia măsură bucătăria cu paşi mari. Considerase întotdeauna că romanele ei erau expresia emoţiei umane. Fusese mereu capabilă să înţeleagă motivaţiile şi speranţele personajelor pe care le inventa. Astăzi, nu reuşea să iasă din blestemata asta de bucătărie.
De câte ori se ducea la chiuvetă pentru un pahar cu apă, îi simţea privirea urmărind-o insistent. Camera vibra cu energia lui de parcă ar fi fost acolo, aşezat la masă. Dumnezeule! Îl iubea! 
De când realizase acest adevăr, capul îi plesnea de gânduri. Iubea serile petrecute cu el în bucătărie. Iubea după-amiezele când el nu era la muncă şi discutau în sufragerie. Iubea grija pe care el o avea pentru tineri. Şi îl iubea pentru cât de mult ţinea la fiica lui.
Dacă în doar două săptămâni ajunsese aici, unde va fi peste câteva luni sau peste un an? 
Era necesar să se mute înapoi acasă. 
Urgent.
Aruncă o privire pe fereastră, pentru a-şi da seama unde ajunseseră lucrările de reparaţie, dar totul părea la fel ca zilele trecute. Zidul nou nu avea încă tencuială. Vedea că muncitorii lucrează în interior, dar constructorul nu precizase data la care vor termina. 
Nu ştia dacă iubirea pentru Ştefan sau termenul scadent de predare a cărţii o neliniştea mai tare. Dorea să se poată bucura de dragoste şi să o dăruiască necondiţionat, dar ce valoarea avea iubirea fără onestitate? 
Se imagina mărturisind întregul adevăr, iar în mintea ei, ochii lui îşi schimbau expresia din iubitoare acceptare, în condamnare. Ştefan era poliţist şi, chiar dacă ar fi fost capabil să treacă peste greşelile ei, era nevoit să păstreze încrederea alegătorilor. Situaţia era şi mai rea pentru că el avea un adversar înverşunat, care nu s-ar fi dat în lături să profite de cea mai mică ocazie de a provoca un scandal. Şi chiar i se promisese că va avea parte de unul. 
Doar la acest gând, inima Iuliei se strângea. Ştefan îi dăruise încredere, prietenie şi tandreţe, iar ea ar fi dorit din suflet să poată accepta tot ce el avea de oferit.
Dar ştia bine că nu era posibil.
Lupta dintre aceste emoţii o imobiliza. În ritmul ăsta, va termina cartea în următorii zece ani. 
Pe neaşteptate uşa de la intrare se deschise cu zgomot, iar ea tresări.
Fără să fie foarte conştientă că plânsese, îndepărtă lacrimile cu dosul mâinii şi zâmbi. Nimic din tot ce o frământa nu avea legătură cu fiica lui. După zece ani de suferinţă în singurătate, Sara îi apăruse ca un dar. În timpul scurt petrecut împreună zi de zi, legătura dintre ele devenea tot mai puternică. 
-Iulia, cântă Sara. Am venit. 
-Ţi-e foame?
-Rău. Dar ştii ce? Hai să mergem la un picnic. Se poate? E cald afară. Nici nu mi-am pus jacheta când am plecat de la grădi. 
-Un picnic ar fi grozav. În grădină sau vrei să mergem în altă parte?
-Vreau să mergem într-o aventură.
-Atunci o aventură va fi.
Orice schimbare era binevenită după o dimineaţă atât de neplăcută. Împachetă destule sandvişuri ca să-i lase şi lui Ştefan în caz că ar veni acasă la prânz. Curăţă câteva mere. În mai puţin de o jumătate de oră erau gata de plecare. Iulia îi scrise un bilet, ca să nu fie îngrijorat dacă nu le găsea, apoi ieşiră pe uşa din spate spre maşină.
La câţiva metri mai departe, Ştefan tocmai cobora din maşină. 
-Tati! se repezi Sara să-l întâmpine. Mergem la picnic. 
-Mergem? zâmbi el ridicând-o în braţe.
Stăpânindu-se cu greu să o urmeze pe copilă, Iulia rămase lângă maşina ei. 
-Sara e de părere că e o zi tocmai bună pentru plimbare şi sunt de acord cu ea. 
-Şi eu. De fapt, ar fi o crimă pe o vreme ca asta să mănânci în casă. Unde vreţi să ajungeţi? 
-Mergem în aventură, îl informă Sara.
Când Ştefan o privi întrebător, Iulia izbucni în râs. 
-Adică nu avem un plan. 
-Poţi să ne duci tu, tati. 
Inima Iuliei se strânse. O zi cu Ştefan ar fi însemnat o zi perfectă. Dar şi prea multe emoţii. De teamă că ochii ei vor mărturisi mai mult decât ar fi trebuit, zâmbi spre Sara.
-Probabil că tăticul tău nu are timp, iubito. Trebuie să muncească. 
-Dar cel mai grozav este că, am liber acum. Aveţi mâncare şi pentru mine?
Sara se desprinse din braţele lui. 
-Avem în casă. Iulia a pregătit şi pentru tine. Sunt în frigider. Se repezi spre uşă cântând "Tati vine cu noi! Tati vine cu noi!"
-Bine, spuse Iulia refuzând să-l privească în ochi. O să fie distractiv. 
-Eşti sigură că nu deranjez o petrecere între fete?
-Foarte sigură.
-Poate ajungem să vezi terenul pe care s-ar putea construi centrul ADT. Vei vedea cu ochii tăi ce ai apărat aseara. 
-Mi-ar plăcea, răspunse Iulia. O ajut pe Sara cu pachetele şi suntem gata. 


Soarele de octombrie mângâie câmpia, iar vântul împrăştia în aer aromă de toamnă. Se aflau destul de aproape de oraş. Când închidea ochii, Iulia reuşea să audă zgomotul traficului.
Era o zi perfectă. Vremea. Compania. Libertatea de a fi aici. 
Sara urcă dealul din faţa lor, dar Ştefan preferă să rămână în preajma Iuliei. Când fetiţa dispăru după o culme, Ştefan apucă mâna Iuliei. 
-Dacă nu ne grăbim, o pierdem din vedere pe Sara.
-Nu se poate. 
Căldura trecu din braţul ei spre inimă. Pacea care o cuprinsese nu avea nimic de-a face cu plimbarea. Ar fi vrut să-şi retragă mâna, dar n-ar fi reuşit să ţină pasul fără ajutorul lui. 
"Controlează-te", continua să-şi spună. 
Sara se suise pe un bolovan şi îi aştepta cu braţele deschise.
-Tati, uită-te la mine. Iulia, uite!
-Păcat că e atât de greu să o ţii mai mult într-un loc, oftă Ştefan. 
Cel puţin aici nu e cazul să ne temem că dispare.
-Ai dreptate, dar nu cred că vreodată m-am simţit atât de bine ca în momentele când am grijă de ea.
-Hai să-ţi arăt împrejurimile. 
O conduse pe culme şi făcu un gest larg. Comitetul ADT doreşte să ridice pavilionul de dans chiar aici, cu vedere spre oraş. 
Din locul unde se aflau, Vatra Dornei părea un oraş în miniatură, înconjurat de câmpia largă, de şinele de cale ferată şi şoselele care îl legau de restul lumii. Noaptea, luminile păreau asemenea unor diamante aşezate pe o catifea întunecată. 
-Fantastic! 
-În spate se va construi un centru de distracţii, pentru seri de dans şi petreceri. Va exista şi un amfiteatru. Terenurile de joacă şi sport vor fi la poalele dealului. 
-Îmi place ideea. Iulia aproape că reuşea să simtă energia unui astfel de loc. Era convinsă că planurile celor care proiectaseră centrul vor fi supravegheate cu grijă, atunci acest loc va deveni un rai pentru copii şi adolescenţii oraşului, un spaţiu unde creativitatea va fi direcţionată spre cele mai bune scopuri. 
Ştefan aruncă o piatră peste coama dealului.
-Păcat că mulţi dintre concetăţenii noştri sunt îngroziţi de grupuri de copii mai numeroase de doi. 
-Sunt orbi cu toţii. Copiii nu sunt chiar atât de răi. Nu vor să intre în conflict cu legea. Dacă ar avea un loc unde să meargă atunci când treburile se încurcă. Dacă...
-Chiar îţi pasă!
-Bineînţeles că îmi pasă. Eu... Dar înainte de a-şi deschide sufletul, Iulia tăcu brusc. Nu ne putem permite să pierdem nici măcar un singur copil.
-Ai perfectă dreptate.
Sara stătea pe vine lângă un pârâu, în spatele unei salcii cu crengile îngălbenite de frunzele moarte. Căuta cu un băţ prin apă, iar vârfurile pantofilor se udaseră. Rânji spre ei.
-Am găsit nişte ţânţari de apă, tati.
Iulia răsuflă adânc. Alături de Ştefan uitase pentru câteva momente de Sara. Emoţiile îşi făcuseră iarăşi de cap.
-Ai plecat fără să-mi spui, boscorodi Ştefan. 
Un suflet mai sensibil ar fi îngheţat auzind tonul lui. Sara izbucni în râs
-Am venit aici.
-Ai dispărut de lângă noi. Iulia îi înţelese teama. Şi se simţea la fel. Dar simţea supărarea.
Însă Sara părea că nu bagă de seamă. Îi făcu semn cu mânuţa.
-Uite.
-Ar trebui să te bat la fund.
-Zău, tati, cum era să mă pierd când eşti şi tu aici? Iulia, nu vrei să vezi?
Pe Iulia o liniştise reacţia lui Ştefan. Sara era la fel de bine ca în ziua în care intrase în curtea ei. Aşteptă ca el să se liniştească. 
-Data viitoare te pun în lesă, promise Ştefan luând copila în braţe. Sara îl sărută zgomotos, apoi îşi frecă nasul de al lui râzând.
-Vreau să-ţi arăt ţânţarii. Te rog! 
-Of, Sara. Ce mă fac cu tine? O puse jos, îi luă mânuţa şi zâmbi neajutorat peste umăr spre Iulia. 
La fel de neajutorată ca el, Iulia luă cealaltă mână a fetiţei. Într-un loc unde pârâul se strecură printre pietre Sara găsise un spaţiu în care apa se aduna ferită de curent. La suprafaţă pluteau câteva insecte. Chicotind, Sara încercă să apuce una dintre ele cu băţul. 
-Ăsta e tăticul. E cel mai mare şi mai gras. Vezi? Iar asta e fetiţa. Când am ajuns aici era fiecare singur. Dar pe urmă aceasta a venit să fie noua lor mămică. Rânji spre Iulia. Aşa cum ai venit tu să stai la noi. 
Ştefan încremeni. De la câţiva metri distanţă, Iulia simţi cum tatăl îngrijorat devine un bărbat precaut. 
-Sara, draga mea...
Dar copila zâmbi cu o convingere de neclintit. 
-Ţi-am spus că dacă o să-mi doresc o mămică nouă o să primesc una. Chiar aşa s-a întâmplat.


8

Mămică. Cuvântul bubui în mintea Iuliei asemenea răpăitului unei tobe şi îi umplu inima de soare. 
Ana abia îl învăţase când o dăduse spre adopţie şi de atunci răsună în visele ei în fiecare noapte. 
Iar acum Sara îl folosise pentru ea. Mămica Sarei. Îşi dorea nespus să devină realitate. 
Dar Sara n-ar fi intrat singură în viaţa ei. Pentru a fi mămica Sarei trebuia să devină soţia lui Ştefan. Iar asta nu era posibil. Indiferent cât de mult îi iubea pe amândoi, indiferent de sentimentele lui Ştefan nu se putea mărita cu un poliţist. Sau poate cu nimeni. 
Nu că el ar fi întrebat. Dar dacă ar fi făcut-o, ea nu putea trăi fără a-i spune şi întregul, sordidul adevăr. Iar dacă el ar fi ştiut adevărul, n-ar mai fi vrut-o. Pentru un bărbat cu poziţia lui, o soţie cu o condamnare la activ ar fi reprezentat un risc prea mare. 
De aceea nu va deveni niciodată mămica Sarei. 
Trupul îi înţepeni. Cum de îşi imaginase că se poate muta în casa lor devenind parte din existenţa lor zilnică, îndrăgostindu-se de amândoi fără a suporta consecinţele? Cum de crezuse că nimeni nu va suferi? 
Trebuia să plece. Nu avea dreptul să o lase pe Sara să creadă într-o fantezie ce nu se va îndeplini vreodată. Nu se simţea în stare să îl pună pe Ştefan în situaţia de a fi nevoit să-i explice fetiţei ceva ce nu putea fi explicat. Nu putea să se joace în continuare cu inima şi fericirea. Ştia că va fi fericită singură. Îşi verificase capacitatea de a îndura o existenţă solitară scriind. Romanele îi aduceau satisfacţii emoţionale şi financiare. Avea liberatea de a-şi lărgi orizontul, de a descoperi noi aventuri, de a călători unde îi poftea inima. 
Atunci de ce să spere la ceva ce nu putea obţine?
Cum de ajunsese într-o situaţie fără ieşire care îi risca fericirea? Dintre toţi oamenii din Vatra Dornei,cum de îi întâlnise tocmai pe singurii doi pe care îi putea iubi, dar pe care nu-i va avea niciodată? 
Iulia spera ca reparaţiile să se fi terminat, dar nu mai conta. Pentru binele tuturor celor implicaţi era necesar să taie legăturile cu familia Toma. Şi în comparaţie cu celula unei închisori, o locuinţă parţial reparată părea un sanctuar binecuvântat. 

După ce o înveli, Ştefan o sărută pe Sara şi stinse lumina. Avusese nevoie de mai mult timp decât de obicei ca să o bage în pat. Îi citise, vorbiseră despre întâmplările de peste zi, dar toate astea doar din cauză că fetiţa era entuziasmată. Un alt motiv era nevoia lui de timp ca să-şi pună în ordine emoţiile care îl copleşiseră. 
Sarei îi intrase în cap că Iulia era noua ei mamă. Pentru copilă faptul era deja împlinit. O iubea pe Iulia. Iulia locuia cu ei. Foarte clar. O nouă mămică. Uite aşa. 
Şi de când Sara decretase,ideea i se fixase lui Ştefan în minte. Nici gând, insista o parte a minţii lui. De ce nu? replica o altă parte. E prea devreme, venea un contraargument. O iubesc, şoptea inima reducând raţiunea la tăcere. 
O iubea.
Nu ştia cum sau de când sau de ce. Ştia doar că sentimentul era profund. Când respira, bucuria de a o iubi i se răspândea în trup asemenea aerului care îi umplea plămânii. Cu fiecare bătaie de inimă pulsa asemenea sângelui din vene. Devenise pentru el la fel de importantă ca soarele şi de indispensabilă ca ploaia.
Singura problemă era că nu ştia dacă şi ea simte la fel.
De mai bine de două săptămâni locuiau împreuna într-o perfectă armonie. Ajunsese să creadă că fericirea poate apărea de două ori în viaţa unui om. 
Privirea ei părea că se luminează când el intră în cameră şi nu făcea un secret din iubirea pentru fiica lui. 
Chiar şi atunci când se închidea în carapacea blestemată a rezervei, ceva din atitudinea ei îl invita. Poate că nu va spune nu la nesfârşit. 
Îşi dorea ca Iulia să aibă încredere în el, pentru că dacă reuşea să înţeleagă problema, ar fi avut posibilitatea să îndepărteze efectele. Dacă avea nevoie de un sfat de specialitate o putea ajuta, dar, probabil, ar fi fost destul să stea de vorbă cu o persoană iubitoare şi grijulie. 
Nici el nu îi făcuse confidenţe. Iulia nu ştia decât de moartea Cameliei şi de durerea pe care acest eveniment o provocase în familia sa. În schimb, îi arătase că e atras de ea. Probabil că bănuia că i-ar fi plăcut să facă dragoste cu ea. Dar nu spusese nimic despre ceva profund sau de lungă durată. Nu arătase până atunci că ar fi de acord cu Sara, că dorea ca Iulia să-i fie soţie. 
Deci, dacă el nu fusese deschis cu ea, de ce se aştepta ca ea să facă primul pas? Înţelese brusc: dacă dorea mai mult de la Iulia era necesar să dăruiască înainte de a cere. Îi va povesti despre Camelia şi îşi va deschide sufletul. Şi îi va spune că o iubesşte. Şi îi va cere să fie soţia sa. 

Hotărât să doboare bariera dintre ei, umplu două pahare cu vin şi porni să o caute. 
Era la maşina de spălat. Câteva haine de joacă de ale Sarei, canadiana cu care fusese la picnic, o pereche de blugi şi o uniformă de-a lui, o pereche de blugi de-ai lui şi câteva tricouri. Hainele tăticului, ale mămicii şi ale copilului. Dacă avea nevoie de o confirmare că trebuie să fie împreună, o avea în faţa ochilor. Trei oameni care formau o familie. 
Iulia îl privi şi o scânteie îi lumină ochii. Dar se stinse rapid.
Ştefan se sprijini de tocul uşii. 
-Nu-mi amintesc ca pe lista de îndatoriri să fie şi spălatul rufelor. 
-E mai simplu să păstrezi rufe curate. Sara are nevoie de blugi pentru mâine. 
-Asta tot nu înseamnă că tu trebuie să-i speli.
-Unde vrei să ajungi? 
-Nu ştiam că nu mai are nicio pereche curată. 
-Asta era...
-Nu vreau să crezi că profit de tine.
-Nu cred că faci asta. Închise capacul maşinii, apoi potrivi programul.
-Ba asta fac. Ştefan ar fi dorit ca Iulia să treacă pe lângă el, ca să-i simtă parfumul, dar ştia că n-o va face. Spera că, povestindu-i mai multe despre el, o va determina să aibă încredere. Ai devenit importantă aici. E ca şi cum aş fi trasat deja responsabilităţi. Nu mă lăsa să profit de tine. Şi nici pe Sara.
-Ea nu profită de mine. Iulia se întoarse spre uşă, dar el o blocase. Făcu un pas înapoi aşteptând. Când remarcă paharele de vin, el îi oferise unul. Ea clătină din cap.
-Ştefan, trebuie să stăm de vorbă.
-În regulă. Hai în sufragerie. Cu tot cu pahare. Am aprins focul. 
Pentru o secundă Iulia se gândi să refuze, dar vorbele nu părăseau buzele.
-Bine, şopti într-un sfârşit.
Ajunşi în sufragerie, ea se aşeză pe marginea canapelei. Ştefan îi oferi iarăşi paharul cu vin, dar ezită din nou.
Tensiunea evidentă, îl avertiza că şi ea petrecuse seara gândindu-se la spusele Sarei. Dar şi că nu ajunsese la aceleaşi concluzii.
Asta nu schimba ce credea el că e bine. Chiar dacă ar fi fost nevoie de întreaga noapte, o va convinge în cele din urmă că locul ei este alături de el şi de Sara.
Privirile li se întâlniră.
Ar fi vrut s-o vadă zâmbind. Să îi arate aceeaşi camaderie de care dăduse dovadă cu o seară înainte. Să reînvie pasiunea sărutului. Să creadă că dragostea lui pentru ea era profundă şi sinceră.
Când Iulia luă paharul se simţi mai relaxat. Primul pas fusese făcut. 
Părul îi cădea în valuri pe umeri, iar pielea părea arămie. Ştefan nu se putea abţine să nu facă o comparaţie cu prima seară când o vizitase. Atunci o înconjura un aer de singurătate, iar el simţea nevoia de a o proteja. Acum, melancolia nu mai făcea parte din decor, iar el era convins că ei trebuie să fie împreună.
Încălcând regula stabilită tacit, se aşeză lângă ea pe canapea. Iulia îşi îndreptă mai mult spatele. Ştefan privi ţintă flăcările din cămin, sorbind vinul.
-Îmi plăcea să stau alături de Camelia, spuse el hotărât să rupă tăcerea.
-Soţia ta?
-Da. Am avut parte de câţiva ani minunaţi. Îi aruncă o privire rapidă şi descoperi că îl priveşte cu o intensitate care îi tăie respiraţia. Nu cred că ţi-am mulţumit îndeajuns pentru că ai găsit modalitatea ca Sara să n-o uite. 
Iulia se înfioră şi se întoarse spre şemineu.
-Unele amintiri merită să fie păstrate.
Ştefan îşi dori să-i poată citi gândurile pentru că vorbele nu îi ofereau niciun indiciu. Dar măcar o putea privi în voie.
-Mi-am regăsit cu greu echilibrul, continuă. Primele şase luni după moartea ei nu doream decât să mi-o şterg din minte. Nu mai putea fi aici cu noi şi fiecare amintire părea că doreşte să-mi adâncească rana provocată de acest adevăr. Cred că nu am preţuit amintirile decât după ce m-am eliberat de furia morţii ei.
-Cum ai pierdut-o? 
-Ea trăia viaţa la marginea riscului, forţând limitele fără să-i pese de posibilele consecinţe. Acum doi ani a plecat cu maşina, la petrecerea unei verişoare. Vremea era mizerabilă, dar Camelia credea cu tărie că e invulnerabilă. Şi eu la fel.
Clătină paharul, privind spiralele vinului. 
-Am fost căsătoriţi cinci ani, dar ne cunoscusem cu trei ani înainte. Când aluneca pe marginea riscului, de parcă pericolul nu ar fi existat, ştiam că pentru ea ăsta era un mod de viaţă. Neşansa îi lovea pe alţii. Când a hotărât să vină acasă de la petrecere, în loc să rămână la mătuşaei, nici măcar nu i-am atras atenţia să fie atentă. Pe drum a nimerit o porţiune îngheţată şi maşina s-a răsturnat. A murit pe loc.
-O,Ştefan. Iulia îi atinse braţul.
El îi acoperi palma cu a lui.
Doi ani mi-au fost suficienţi să trec prin toate nivelurile durerii, iar apoi s-o înfrâng. Am început să mă învinovăţesc. Am încercat să fiu furios pe ea. Chiar am început să sper că poate, într-o bună zi mă voi recăsători. Dar mai întâi trebuia să las amintirea Cameliei să se odihească în pace. Nu avea rost să o păstrez vie în mintea mea şi să cred că pot iubi în acelaşi timp pe altcineva.
Iulia încerca să-şi retragă mâna, dar el nu o lăsă. Dorea să asculte cu inima, ce are inima lui de spus.
-Te iubesc, Iulia. Sara mi-a forţat, cumva, mâna în după-amiaza asta, dar a vorbit pentru amândoi. Ea doreşte să fii noua ei mămică. Eu doresc să fii soţia mea.
-Ştefan, nu se poate.
Iulia aşeză paharul cu vin pe masă şi îşi trase mâna. 
Ştefan bănuise că va fi nevoie să o convingă. Nu avea de gând să accepte un refuz.
-Nu poţi? Asta implică obstacole, iar din experienţa mea ştiu că atunci când ceva îmi stă în cale încerc să ocolesc, dar tot ajung unde vreau.
-De data asta "nu pot " înseamnă imposibil. Nu sunt liberă să mă căsătoresc cu tine. Există... 
-Te măriţi cu un alt bărbat?
-Bineînţeles că nu. Doar că... 
-Poate eşti deja măritată. 
Ea îşi eliberă mâna şi sări în picioare. 
-Nu începe iar cu ghicitul. Nu transforma totul într-o glumă. 
Porni să măsoare încăperea cu paşi mari. 
Ştefan se ridică la rândul lui şi o prinse de umeri.
-Nu glumesc deloc. Crede-mă. Pentru că Sara te iubeşte. Pentru că ai devenit parte din familia noastră şi vrem să te păstrăm lângă noi pentru totdeauna. 
Iulia se răsuci cu fruntea în palme. Când umerii începură să-i tremure, el o strânse la piept. 
Suspinele tăcute se domoliră, dar tensiunea din corpul ei rămase. Pentru Ştefan era evident că Iulia încearcă să se controleze.
-Dacă nu mă iubeşti poate că ar fi mai simplu s-o spui. 
Ea clătină capul şi un licăr de speranţă aprinse inima lui Ştefan. Continuă să încerce.
-Aş dori să ai încredere în mine, să-mi spui ce se petrece.
-O,Dumnezeule, dacă ar fi doar vorba de încredere totul ar fi simplu! Inspirând adânc, de parcă şi-ar înghiţi lacrimile, se desprinse din îmbrăţişare. Trebuie să plec. Îmi pare rău. Tu meriţi mai mult decât pot eu să-şi dau. Şi... 
Ochii i se umplură de lacrimi, iar expresia de pe chipul ei sfâşie sufletul bărbatului.
-Iulia, nu-ţi face asta. Îţi promit că oricare ar fi problema o putem rezolva. Te iubesc. 
-Te rog să-i spui Sarei că o voi iubi întotdeauna...
-Ce naiba...Încordarea lui, durerea ei, cuvinte atât de stupide. O prinse de umeri, zgâlţâind-o încetişor. N-o să-i spun Sarei o asemenea prostie. Bineînţeles că o iubeşti pe ea şi mă iubeşti şi pe mine. Iar locul tău e lângă noi. Iar dacă ai impresia că te voi lăsa să fugi fără nicio explicaţie...
Pe neaşteptate, mânioasă, se smulse din mâinile lui. 
-Dacă tu crezi că mă poţi intimida ca să nu procedez aşa cum eu ştiu că e bine, atunci înseamnă că nu ai nici cea mai vagă idee despre cum sunt eu de fapt. Acţionez spre binele amândorura. Îi scăpă un suspin şi bătu cu piciorul în podea, furioasă. Nici nu ştii cât de rău îmi pare că m-am mutat aici. Îmi doream o fetiţă. O doream pe Sara. Nici nu visam să mă îndrăgostesc de tine sau ca tu să ajungi să mă iubeşti. Dumnezeu să mă ierte, dar speram că pot împărţi copilul cu tine.
-Nu pleca, Iulia. Vreau să-mi împart copilul cu tine. Iar copilul meu te vrea lângă el la fel de mult. 
Ea îşi acoperi faţa cu palmele încercând să respire. Într-un sfârşit, strânse pumnii la gură, iar ochii lor se întâlniră. Ai ei erau plini de o spaimă pe care el n-o înţelegea. Realizând că teama se născuse din cauza cererii lui, curajul îl părăsi. 
-Te rog, te rog, Ştefan. Lasă-mă să plec. Nu pot să rămân acum când doare atât de tare. 
Înfrânt, el o lăsă să treacă,iar ea ieşi pe uşă ca o furtună. Traversă grădina lui în fugă şi se pierdu în noapte. Plecase fără haină, fără lucruri, fără explicaţii. Îl iubea, dar îl părăsise. 
Îl părăsise. Blestemată să fie! Blestemată! Cum putea să plece dacă îl iubeşte? Era evident ca lumina soarelui că îl iubea şi atunci, cum putea să plece?

În următoarele zile, Sara se strădui s-o vadă. Dar, cu toate că i se rupea inima, Iulia pretinsese că nu este acasă. 
Îi întoarse spatele Sarei fără explicaţii şi se ura pe sine pentru asta, dar nu cedă. 
Dacă ar fi lăsat-o pe Sara înapoi în viaţa ei, Ştefan ar fi urmat-o. Iar ea n-ar fi avut tăria de a-l refuza a doua oară. 
Se strădui iar şi iar să se autoconvingă că despărţirea era doar spre binele lui şi uneori aproape reuşea. Dar oricât s-ar fi străduit,nu putea crede că e şi spre binele Sarei. Fetiţa avea nevoie de o mamă, dar de una care să poată spune adevărul, întregul adevăr şi doar adevărul. Şi, din moment ce ea era o mincinoasă, asta o scotea din cursă pentru totdeauna. Însă nu reuşea să-i alunge din minte pe cei doi. 
Noaptea, imaginaţia se transformă în coşmaruri teribile, unele despre Sara, altele despre Ana. Foarte des copila din visele ei părea o simbioză între cele două. Fata din vis plângea după mama ei, dar nu venea nimeni. Iar Iulia auzea vocea dincolo de oceane uriaşe, cu neputinţă de trecut. 
Între amintiri şi imaginaţie, Iulia încerca să scrie.
Când nu se mai putea concentra, se străduia să-şi compună schiţe ale viitoarelor capitole ale romanului şi termina cu motivele pentru care era necesar să nu cedeze în faţa emoţiilor. Reciti vechi jurnale din închisoare, retrăind durerea pricinuită de arestare, de condamnare, de încarcerare. Dar mai ales de cea trăită la pierderea Anei. 
Era sigură că Sara şi Ştefan vor reveni curând la viaţa lor obişnuită. 
După patru zile de somn pe apucate şi pagini ce trebuiau refăcute se simţea bolnavă. Mintea refuza să mai lucreze, iar când editorul sunase ca să afle cum merge cartea, nu reuşise să lege o frază coerentă. Trebuia să-şi facă ordine în viaţă, dar nu era în stare să găsească o soluţie. 
Sperând că aerul proaspăt îi va limpezi gândurile, se hotărî să facă o plimbare. Lungă. Atât de lungă încât trupul ei să nu mai simtă decât durerea fizică şi să adoarmă în ciuda agitaţiei raţiunii. Reuşi să se încalţe, apoi îşi aminti că trebuie să se îmbrace.
În faţa uşii se împiedică de o cutie de carton din care se auzită câteva sunete. 
Îngenunche deschizând capacul şi un pui de căţel porni să latre vesel. 
Îl luă în braţe lipindu-l de obraz. Un căţel. Ochii i se umplură de lacrimi, dar nu-i păsa. Ţinea în braţe o fiinţă vie care o lingea pe faţă.
Scrisoarea care însoţea căţelul îi făcu inima să-i bată nebuneşte.
Reuşi cu greu să bage uriaşa cutie în casă. În bucătărie, umplu două farfurii pe care le aşeză lângă uşa din spate. Găsi un loc în dulap pentru punga cu mâncare, apoi aduse câteva lemne uitate de constructori pentru a baricada intrarea în bucătărie. Când termină de amenajat locuinţa noului venit, ridică scrisoarea.
Era scrisă de mâna unui copil. Sara. Crezuse că e de la Ştefan. Răsuflă uşurată, dar nesigură că va suporta să afle ce stă scris.
Nu ştiu cât rămăsese cu plicul în mână fără să se poată mişca. 
Într-un sfârşit, încercă să citească. Lacrimile pătară cuvintele, iar cuvintele îi sfâşiară inima. Sara o iubea. Sara îi ducea dorul. Sara dorea ca Iulia să fie mămica ei şi să aibă o familie. Sara voia să ştie dacă vreodată va merge înapoi. Iar dacă nu, o putea saluta pe adevărata ei mămică în cer?
Însă, adevărul rămânea acelaşi :era o fostă condamnată. Fostele condamnate nu se pot mărita cu viitori primari. Cu atât mai mult dacă îi iubesc cu adevărat.


9


Iritat din cauza lipsei de somn, Ştefan deschise harta pe capota portbagajului şi trasă un alt cerc la ceva depărtare de primul. 
Cu toate că biroul lui fusese sesizat abia în acea dimineaţă, cei doi vânători lipseau de două zile. Dana Stan îi promisese să o ia pe Sara de la grădiniţă şi să stea cu ea oricât ar fi necesar, iar el părăsise imediat oraşul. Fixase comandamentul de cercetare-salvare în tabăra vânâtorilor. Urmele dovedeau că plecaseră de ceva vreme. 
Amenajaseră o altă tabără spre munte? Aveau echipament adecvat?Aveau haine groase? Mâncare? Apă? 
În caz că nu, o noapte friguroasă i-ar fi putut ucide. Două le-ar fi fost fatale cu siguranţă. După trei nopţi lipsiţi de provizii, şansele de a-i găsi în viaţă erau minime. 
Ura acest aspect al meseriei. 
Din nefericire, nu dormise de cinci zile. De când Iulia plecase din casa lui. Nu era convins că va mai putea dormi vreodată.
Sunetul staţiei radio îl readuse la realitate. 


Când telefonul sună, Iulia luă mâinile de pe tastatura laptop-ului cu un sentiment de uşurare. Era încă obosită şi neinspirată. Se grăbi să răspundă.
-Domnişoara Paşca?Îmi pare rău că vă deranjez, dar am o problemă. Credeam că sunteţi cea care are grijă de Sara, dar nu aţi răspuns la familia Toma acasă. Mi s-a spus că domnul e plecat pe teren şi mi-au dat numărul dumneavoastră. Deci,mai sunteţi persoana cu care trebuie să discut în cazul în care Sara nu se simte bine?
-Sara e bolnavă? Brusc orice altă preocupare se spulberă. Starea emotivă îi trecu şi înţelese că Sara are nevoie de ea. Trebuia să se ducă urgent la grădiniţă.
-O doare stomacul de azi.dimineaţă, iar starea ei se înrăutăţeşte.
-Vin imediat. 
Puse căţelul înapoi în cutia lui, îşi luă haina şi o zbughi pe uşă. Până să ajungă în faţa grădiniţei nu se întrebă pe cine rugase Ştefan să aibă grijă de Sara cât era el plecat. Apoi realiză că nu-i pasă. Dacă va fi necesar să ia legătura cu altcineva după ce criza va trece, va avea destul timp la dispoziţie.
Fugi pe coridor până la sala de clasă şi câteva minute mai târziu era cu Sara în braţe. Fetiţa se agăţă de ea şi începu să plângă.
-Ai venit. M-m rugat şi m-am rugat şi ai venit. 
Durerea strânse mai tare inima Iuliei. Venise, dar nu avea voie să rămână după ce se rezolva problema. Trebuia să-i explice cumva fetiţei diferenţa dintre o urgenţă şi o eternitate. Dar mai întâi era necesar să aştepte până când drăgălaşa Sara se va simţi mai bine.
-O, iubito. Ce s-a întâmplat?
-Mă doare stomăcelul. 
-Când a început să te doară? Trecuse atât de mult timp de când nu se mai ocupase de un copil bolnav, că nu ştia prea bine de unde să înceapă. Chiar dacă punea bine întrebările nu ştia să înţeleagă din răspunsuri. 
-Nu ştiu, ridică Sara din umeri. 
-Bine. Poate ar trebui să mergem la doctor.
-Nu se poate să mergem acasă? 
-După ce aflăm care e problema. Petrecură mai bine de o oră în cabinet, dar doctorul ajunse la concluzia că Sara e în regulă. Cel puţin din punct de vedere fizic. Nu avea febră. Gâtul şi urechile erau bine. Nu avea simptome de apendicită. Dar medicul întrebase de stres şi stări emoţionale deosebite, iar Iulia înţelese că ea era cheia misterului. Plecase din viaţa acestui copil fără ca măcar să-şi ia la revedere. Construise o relaţie bazată pe încredere, apoi o dezamăgise pe fetiţă. Sentimentul de vinovăţie o arse ca un fier înroşit. Dar nu avea voie să lase nimic să se vadă. Nu avea dreptul să înrăutăţească lucrurile. Era nevoită să remedieze unele lucruri. Nu putea decât să spere că nu e prea târziu pentru a vindeca rănile pe care i le pricinuise copilei şi probabil şi lui Ştefan. Era din nou principalul vinovat. Şi plătea preţul.


Maşina lui Ştefan urma ambulanţa spre oraş. Era mai mult decât mulţumit.
Vânătorii supravieţuiseră. Învinseră natura, frigul şi vântul. Când, după patru zile lungi de luptă cu muntele, echipa de salvare îi găsise, unul avea un picior rupt şi amândoi aveau câteva degerături. Dar supravieţuiseră. 
Ştefan considera asta ca pe un semn: din moment ce acţiunea de salvare a vânătorilor reuşise, era convins că şi problemele pe care le avea cu Iulia se vor rezolva. 
Ajuns pe strada lui, văzu maşina Iuliei şi inima porni să-i bată nebuneşte. Se răzgândise! La ora asta Sara era la grădiniţă, deci venise pentru el. Avusese dreptate să creadă în miracole. 
Soarta îl răsfăţa. Cei doi vânători fuseseră salvaţi, iar Iulia îl aştepta. 
Opri grăbit motorul şi dădu buzna pe uşa din spate a casei. Iulia stătea cu spatele la bufet, Ştefan o ridică de mijloc şi se învârti cu ea în braţe.
-I-am găsit! Au supravieţuit o săptămână şi i-am găsit! Doamne, ce-mi place când ajungem la timp.
Iulia îşi puse mâinile pe umerii lui şi râse din toată inima. Dar trupul îi era încordat. 
În cele din urmă, Ştefan realiză că ceva nu era chiar în regulă. Euforia începu să se estompeze. Conştient brusc de trupul ei în braţele lui, o coborî încetişor. Când ochii li se întâlniră, entuziasmul i se topi definitiv. Expresia de pe chipul ei era la fel de tristă ca ultima oară când o văzuse. 
-Nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa?
-Pune-mă jos, Ştefan. 
-Te iubesc, Iulia. Sara te iubeşte. Sper să fii pregătită să ne accepţi.
-Te rog, Ştefan, pune-mă jos. Trebuie să-ţi spun ceva. 
Făcu un efort şi îi dădu drumul. Orice ar fi avut de spus, el nu dorea să asculte. Dacă ea umbrea din nou soarele, nicio explicaţie, nicio motivaţie şi nicio raţiune nu-i va mai lumina lumea. Şi al naibii să fie dacă o va lăsa să-i facă una ca asta. Trebuia să fie împreună şi nu va renunţa până nu va reuşi s-o convingă. Dar avea nevoie de un punct de la care să plece şi poate că ea se hotărâse să i-l ofere.
 Îşi puse o ceaşcă de cafea şi trase un scaun. Se aşeză, încrucişând picioarele. O privi fix.
-În regulă. Ascult. Iulia se sprijini iarăşi de bufet cu mâinile prinse de marginea lui. De când decise că trebuie să-i spună adevărul, nervii îi erau întinşi la maximum. Îi datora adevărul şi dacă nu se va gândi la cât o va costa, poate că va reuşi să-l spună în întregime.
-Vreau să ştii că nu eşti singură, spuse Ştefan. Sunt alături de tine şi voi fi mereu. 
-Nu fă promisiuni în alb, greu de ţinut. Când el îşi îndreptă spatele, ca şi când ar fi vrut să vină spre ea, Iulia ridică mâna. 
-Nu, râmâi acolo. Dacă mă atingi, n-o să mai pot face asta.
-Iulia… 
Incapabilă să-l privească, încercând cu disperare să-şi reţină lacrimile, se întoarse spre dulap. Mâinile lui se aşezară pe umeri. O întoarse cu faţa la el şi o strânse la piept. Siguranţa pe care o simţea alături de el o linişti. Îşi dorea cu disperare ca braţele lui să o poată purta departe de trecut. Ştia că odată deschisă cutia Pandorei, nu va mai fi niciodată capabilă să închidă răul inapoi. Dar, chiar şi închis, el avea puterea de a răni. Se hotărî să-i elibereze pe Sara şi pe Ştefan din durerea cauzată de necunoaşterea adevărului.
-Orice ar fi, eu... 
Ea se desprinse din îmbăţişare punând iarăşi distanţă între ei. 
-Te rog. Am spus că nu vreau promisiuni în alb.
Se aşeză la masă şi îşi fixă privirea pe degetele încleştate în faţa ei. Ştefan se aşeză la rândul lui, iar ochii o implorau să îl privească.
Iulia trase aer adânc în piept rugându-se pentru puterea de a găsi cuvintele potrivite. 
Încet, reuşi să se înarmeze cu indiferenţa care o ajutase în timpul procesului, al anilor de închisoare sau al lungilor ani de eliberare condiţionată. 
-Părinţii mei au divorţat când aveam şase ani şi de atunci am locuit cu mama. Pe tata nu l-am mai văzut niciodată, iar mama a murit când aveam şaisprezece ani şi am rămas singură.
Vorbele erau spuse pe un ton amar, dar Iulia se străduia să continue.
-M-am mutat la familia unei prietene, am încercat să-mi termin liceul. Eram orbită de durere, mă simţeam singură şi dezorientată. Îmi doream din tot sufletul pe cineva lângă mine încât aprindeam lumânări la biserică şi mă rugam ca acea persoană să apară. Când l-am cunoscut pe Marius, a fost de ajuns o săptămână ca să mă convingă ca el este răspunsul la rugăciunile mele. M-am mutat la el. Eu voiam să ne căsătorim, dar el amâna mereu susţinând că nu era încă momentul potrivit. Pentru că îl iubeam, i-am acceptat amânările chiar şi după ce am rămas însărcinată.Credeam că dacă mă voi ruga destul, mă voi căsători înainte de naşterea copilului. Marius îşi făcuse un obicei din a încălca legea. Îi plăcea să poarte cuţit sau pistol ca să intimideze oamenii. Era sadic. Durerea altora îl făcea fericit. 
-Te-a rănit! O, Iulia! 
Dar ea evita să-l privească. Compasiunea lui i-ar fi tăiat curajul de a continua.
-Am avut o fetişă. Ana era sufletul meu, singura lumină în mizeria în care îmi transformasem viaţa. O iubeam atât de mult încât mă prefăceam că nu văd ce se petrece cu mine şi cu Marius. Iar el ştia. Începuse să mă ameninţe că îi va face rău copilului, ca să mă forţeze să fac ce voia el.
Ştefan sări furios din scaun. 
-Nemernicul! O să-l...
La furia lui,Iulia tresări.
-E închis, Ştefan, spuse ea încetiţor. 
Dar el nu reuşi decât cu greu să se stăpânească. Când se aşeză iarăşi în ochi îi mai strălucea furia.
-A omorât pe cineva. Nu era de mirare.
-Un vînzător... în timp ce jefuia un magazin. 
-Care a fost rolul tău? 
Iulia realiză că nu era nevoie să-i descifreze expresia de pe chip. Ca poliţist, el era de partea legii. Încheieturile i se allbiseră din cauza încleştării. Încerca să-şi relaxeze degetele, dar păreau lipite între ele.
-Am petrecut acea seară cu nişte prieteni, iar Marius a băut foarte mult. Mi-era frică de el când era beat, dar în noaptea aia începuse să o necăjească pe Ana, aşa că i-am spus că dacă mă pune să aleg între el şi copil, voi alege copilul. Asta a părut să-l mai calmeze şi am crezut că mă iubeşte destul pentru a mă lua în serios. Când a vrut să mergem acasă, am insistat să conduc eu pentru că aveam cu noi copilul. Rămăsese fără ţigări, aşa că am oprit să-şi cumpere. Eu am rămas în maşină cu Ana. Din magazin s-au auzit focuri de armă şi am ştiut că se încăierase cu cineva. Era beat şi nu-i trebuiau prea multe motive. A ieşit alergând şi mi-a aruncat o mână de bani în poală. Apoi a îndreptat arma spre Ana şi mi-a spus să plec de acolo. Am accelerat, fără să mă gândesc la altceva decât la copil. După aceea, nu-mi amintesc decât cum urla Marius la mine că o omoară dacă îl las să fie prins. Am fost condamnată pentru complicitate.
Când Iulia termină de vorbit, adevărul stăruia între ei asemenea fumului, tăcut şi otrăvitor. Chipul lui Ştefan era palid, dar încordarea îi ţinea trupul drept. 
-Ce s-a întâmplat cu fetiţa ta?
Cu gura uscată, tremurând, Iulia reuşi să găsească cuvintele care să încheie povestea. Iubise, pierduse, plătise. Plătise cu respectul de sine şi cu libertatea, dar cel mai scump plătise cu fiica ei. Ani de zile după aceea se întrebase dacă decizia de atunci fusese cea mai bună. 
-Am dat-o spre adopţie. Din câte ştiam,urma să fiu la închisoare pentru următorii ani şi nu voiam ca ea să treacă dintr-un cămin în altul până eu eram liberă. 
-Dumnezeule, Iulia… Ştefan îşi revenea. 
Ea îl privea cu inima gata să explodeze. 
-De ce nu mi-ai spus?
-Pentru că aveam dreptul la o viaţă nouă. La dracu! Am plătit pentru acele greşeli. Şi am suferit. Nu-mi place să fiu scuipată. Am tras al naibii de greu ca să las trecutul în urmă. 
-Da, aşa este. Ştefan o luă în braţe. 
Cuvintele lui calme erau o mângâiere. Îmbrăţişarea lui o consola. Îi ascultase povestea până la sfârşit şi nu o judeca. Încet, se lăsă în voia cuvintelor de iubire pe care el i le murmura. Înţelese într-un sfârşit că acest bărbat o iubea indiferent de trecutul ei, indiferent de teama ei, o iubea. 
O iubea. 
Se sprijini de el, cunoscând pentru prima oară în viaţa ei sentimentul de siguranţă. Nu va dura prea mult. O ştia. Dar pentru câteva clipe preţioase va lăsa această dragoste să-i aline inima. 
-Nu trebuie să-mi câştigi iubirea, Iulia. Ţi-o dăruiesc. 
-Dar, Ştefan, sunt o fostă... 
Eşti femeia pe care o iubesc. O privi în ochi. Ai ceva împotrivă?
-Nu...Da!
-Tu eşti femeia pe care o iubesc. Şi vreau să fii soţia mea.
-N-o să meargă, Ştefan. Tu vei fi primar. Nu te poţi căsători cu o fostă condamnată. Nu vrei ca viitoarea mămică a Sarei să fie o fostă condamnată. Mai mult de atât,eu nu vreau asta pentru ea. Când oamenii vor afla, va fi insultată, arătată cu degetul. Orice copil care va dori s-o rănească va avea cum s-o facă. Nu pot permite ca ea să suporte consecinţele greşelilor mele.
-Am o idee. Hai să nu spunem nimănui.
-Adevărul este acum în aer, Ştefan. Ca microbii. Nu-i putem fereca sperând că nimeni nu-l va descoperi. Viaţa nu e aşa.
El râse cu poftă pentru prima oară de când intrase în casă, ca şi când îşi sărbătorea succesul misiunii de salvare.
-Ştii tu câte secrete cunosc eu despre oamenii acestui oraş care au rămas nedescoperite? Zeci. Ş i sunt doar piliţist. Imaginează-.ţi câte cunosc avocaţii, psihiatrii sau preoţii. Nimeni nu trebuie să afle ce nu vrem să spunem. Căsătoreşte-te cu mine, Iulia. Fii doamna Toma şi pune încă un obstacol între tine şi trecut. Îţi promit că totul va fi bine. 
Dorindu-şi ca el să aibă dreptate, ştiind că greşeşte, se desprinse din braţele lui.
-Eşti gata să rişti siguranţa Sarei ca să-ţi dovedeşti punctul de vedere?
-Eşti gata să-i rişti fericirea ca să-l dovedeşti pe al tău?
-Da, spuse. 
Ştefan o privi întrebător.
-Da, eşti gata să-i rişti fericirea? Sau da, accepţi să te măriţi cu mine?
Iulia îi luă mâna între ale ei.
-Da, mă voi căsători cu tine.


10


Iulia refuzase să se mute înapoi la familia Toma. Avea grijă de Sara acasă la ea, dar nopţile le petrecea în braţele lui Ştefan. Încerca să nu atragă criticile prietenilor lui sau cele ale alegătorilor. 
Nimic nu-i umbrea momentele de fericire. 
În fiecare dimineaţă se trezea mulţumind pentru noua zi. Soarele părea mai strălucitor, vântul mai proaspăt, păsările mai guralive, iar vecinii mai primitori. Prerfecţiunea părea nu doar posibilă, dar şi la îndemâna ei.
Cu toate astea, Iulia cunoştea lumea mai bine. O astfel de feerie exista doar în basme şi doar după bătălia finală între bine şi rău.
Ea supravieţuise înfruntării. Chiar dacă relaţia cu Marius eşuase lamentabil, făcuse închisoare şi o pierduse pe Ana, reuşise să-şi refacă viaţa. Succesul romanelor pe care le scrisese o dovedeau cu prisosinţă.
Dacă Ştefan şi Sara o iubeau, ea avea dreptul să accepte sentimentele şi să fie fericită. 
Nu se aştepta ca totul să vină de la sine; înfruntase lumea şi fusese nevoită să menţină barierele ridicate prea multă vreme. Dar savura fericirea ce îi umplea fiecare zi şi rămânea alături de ea în fiecare noapte. 
În mai puţin de două săptămâni cetăţenii vor merge la vot. Atunci se va hotărî dacă Ştefan va deveni primar sau dacă oponentul lui va fi ales. Flaviu Popescu, care îl considera pe Ştefan inamicul său personal, asociase campania electorală bătăliei pentru teren. Oamenii hotărau pe cine vor alege în funcţie de propunerea pe care o susţineau :supermarket-ul sau centrul ADT. 
Ştefan refuză să creadă că o astfel de legătură este relevantă, însă Iulia era de altă părere. De câte ori emoţiile scăpau de sub control, fie că era vorba de un individ sau de un grup, raţiunea nu mai conta. Un discurs electoral bun avea un impact mai mare decât o judecată bună. 
Ştefan era vulnerabil. Închizând ochii, Iulia revedea scena care avusese loc pe holul şcolii, privirea furioasă a lui Popescu şi auzea ameninţarea din vocea lui. Consilierul avea multe în joc şi era hotărât să folosească orice mijloc pentru a obţine ceea ce dorea.
Din această cauză, Iulia insistase ca schimbarea intervenită în relaţia ei cu Ştefan să rămână secretă până după alegeri. Dacă s-ar fi aflat de logodnă, nimeni n-ar fi crezut că ei doi, chiar locuind în case separate, nu împart acelaşi pat. 
Pentru a doua oară în viaţă, Iulia avea ceva important de protejat.

Într-o luni dimineaţă, cu o săptămână înainte de alegeri, Radu dădu buzna în biroul lui Ştefan. Aflat în mijlocul unei convorbiri telefonice, Ştefan ridică un deget făcându-i semn să aştepte puţin. Înainte ca mâna lui Ştefan să lase receptorul, Radu îi trânti pe birou ediţia de dimineaţă a ziarului local.
-Uite aici. 
-Ce e? 
Titlul articolului ofenasator era încercuit cu negru. " O fostă condamnată îngrijeşte copilul viitorului primar"
Cineva descoperise secretul Iuliei. 
Ştefan se strădui să citească articolul fierbând de furie.
Reporterul atribuise ştirea unei surse anonime, dar majoritatea datelor erau exacte. Nume. Detalii. Locuri. 
Articolul punea accentul pe iresponsabilitate, vină, decepţie şi lipsă de caracter. 
Un asistent din biroul procurorului care o anchetase pe Iulia susţinea că aceasta încercase să scape pe banii furaţi, atunci când poliţia reuşise să oprească maşina fugarilor. 
Contracanditatul lui Ştefan declara că viaţa personală a unui primar ar trebui să fie examinată cu atenţie pentru ca alegătorii să fie siguri că acesta are un grad înalt de moralitate. 
Popescu întreba cum poate cineva cu dosar penal, cineva care îşi dăduse copilul spre adopţie să aibă curajul de a-i sfătui pe alţii ce e mai bine de făcut pentru copiii lor. 
Ştefan mototoli ziarul în pumni şi se îndreptă spre uşă.
-E un om mort. 
Radu sări în faţa lui.
-Reporterul? 
-Nemernicul de Popescu. Mă duc să-l spulber.
-Ba nu te duci nicăieri.
-Du-te din drum.
-Dacă ieşi acum din cameră, în starea asta, poţi să te retragi din cursa elecorală. 
-Să le ia naiba de alegeri. 
Ştefan încercă să-l împingă pe Radu din faţa uşii. Sângele îi fierbea. Nimeni nu avea dreptul să o sacrifice pe femeia lui pe altarul opiniei publice şi să scape nepedepsit. 
Dar Radu nu se urni din loc.
-Trebuie să te lovesc ca să te împiedic să faci o prostie?
-Ai citit mizeria asta. Ai văzut ce i-au făcut Iuliei. Blestematul!
-Blesteamă cât vrei. Mergi la poligon şi fă zob capul câtorva ţinte. Dar când ieşi din camera asta, pune-ţi un zâmbet pe faţă! 
Ştefan îşi trecu mâinile prin păr şi porni să măsoare încăperea cu paşi mari. 
-Tu eşti un om bun, Ştefan. Oamenii te plac. Au încredere în tine. Nu rezolvi nimic dacă nu te calmezi.
-Nu dau doi bani pe alegeri.
-Mai bine ai da.Pentru că oraşul are nevoie de tine, iar articolul e cea mai bună dovadă. Crezi că vrem ca celălalt candidat să-ţi ia locul? Popescu l-ar cumpăra într-o săptămână. 
Radu îl împinse pe Ştefan pe scaun.
-Relaxează-te. N-o să-i spargi capul. Ai să fii rezonabil, chiar dacă pentru asta va fi nevoie să-ţi mut fălcile. 
Însă Ştefan sări în picioare şi îl apucă pe Radu de cămaşă. Îl privi în ochi. 
-Bine, domnule Raţiune! Dacă un nemernic ar fi împroşcat-o pe Otilia cu noroi pe prima pagină a ziarului, ai fi rămas calm şi l-ai fi lăsat să scape?
-N-am spus să-l laşi să scape. Am spus că nu-ţi permit să te răfuieşti cu el în mijlocul drumului ca un derbedeu. 
Furia lui Ştefan se mai îmblânzi şi luă mâinile de pe Radu.

-Atunci ce să fac?
-Ai o săptămână la dispoziţie. Trebuie să ripostezi în aşa fel încât nimeni să nu mai poată comenta ceva.
-Ai vreo idee?
-Încă nu, dar mă voi gândi. Între timp nu face nicio prostie.
-Ai dreptate, râse Ştefan aspru. Prostia mă poate vârî în necazuri. Când îl voi aranja pe Popescu o să am grijă să nu las în urmă nicio amprentă.
-Nu e deloc amuzant.
-Nici nu intenţionam să fie. 

Cum prinse un moment de pauză, Ştefan se îndreptă spre casa Iuliei. Furia se mai domolise şi încerca să fie raţional. Spera ca termenul presant al editurii să nu-i fi permis Iuliei să se ridice de la laptop.
Uşa nu era încuiată, aşa că intră fără să sune. O găsi împachetând.Iar Sara o ajuta. 
Furia izbucni ca o flacără. Sara ar fi trebuit să fie la grădiniţă, iar Iulia ar fi trebuit să se căsătorească cu el. 
Ea îl privi scurt, continuând să strângă lucrurile în cutii mari. Sara se opri şi cu ochii în lacrimi sări spre el.
-Tati, Iulia spune că trebuie să plece. 
Ştefan o strânse în braţe, dar rămase cu ochii la femeia pe care o iubea.
-Văd.
-I-am spus că noi vrem să rămână.
-Te-a ascultat?
-Nu.
-Poate reuşesc eu să o conving. 
-Adevărat? 
-Poate. 
Brusc fericită, Sara se repezi înapoi lângă Iulia. Dar Ştefan nu credea că e bine ca ea să asculte ce avea de spus. 
-De ce nu iei căţelul afară să vă jucaţi, ca să vorbesc cu Iulia ? 
-Dar vreau să stau cu ea!
-Nu mă contrazice, Sara. Hai, du-te în curte.
Iulia mângâie părul fetiţei.
-Du-te iubito! N-o să dureze mult.
-Ai să mai fii aici când vin înapoi? 
-Bineînţeles. 
Tonul ei calm strânse inima lui Ştefan şi de îndată ce Sara ieşi apucă braţul Iuliei şi o trase spre el. 
-Bineînţeles că vei fi aici când va veni înapoi. Dar după aceea vei pleca. Nu-i aşa?
Ea se trase din mâinile lui făcând câţiva paşi înapoi.
-Îmi pare rău. Nici nu ştii cât de rău îmi pare.
-Îţi pare rău?Ne părăseşti şi tot ce poţi să spui e că îţi pare rău?
-Ce vrei mai mult? Nu pot da timpul înapoi indiferent cât de mult mi-aş dori s-o pot face. Indiferent cât de mult aş vrea să fi fost altcineva. Indiferent cât de tare aş vrea ca niciodată să nu fi... 
Tăcu brusc şi se întoarse ca să ia câteva farfurii din dulap.
-Să nu fi ce?
Iulia puse farfuriile jos cu atâta furie încât le sparse. 
Ştefan ar fi vrut să le facă pulbere. Se aşteptase ca ea să fie rănită de articol şi îşi promisese că o va apăra de atacul lui Popescu cu orice preţ. Dar cum să lupte cu decizia ei de a pleca?
-Să nu fi ce? întrebă iarăşi. 
-Nimic.
-Prostii. Din moment ce nu ne vom mai vedea niciodată, poţi să-mi spui. 
Ea îşi îndreptă umerii şi îl privi în ochi. 
-Regret că ai atâtea probleme din cauza mea. 
-Nu asta voiai să spui.
-Din cauza mea ai putea pierde alegerile. Din cauza mea Sara va fi insultată şi rănită. Vocea i se frânse. N-ar fi trebuit să cred niciodată că o să meargă. 
-Şi atunci fugi?
-Fug? Poate.
Ştefan ar fi dorit ca ea să nege, să se certe cu el. Ar fi vrut ca ea să înţeleagă că o iubea destul de mult ca să o apere de oricine.
-Credeam că sentimentele dintre noi vor rezista. Credeam că ai acceptat să te căsătoreşti cu mine pentru că mă iubeşti.
-O Doamne! Te iubesc atât de mult încât mă doare!
Îl iubea. Ce altceva mai conta? Mânia i se transformă în dorinţă. Simţeau amândoi la fel. Cu ajutorul iubirii puteau învinge toate obstacolele. O luă în braţe şi cu toate că se opuse, îi sprijini fruntea de pieptul lui şi o sărută pe creştet.
-Ai avut o viaţă grea, iubito, şi ai înfruntat multe singură. Nu mai eşti doar tu. Ştiu că articolul te-a rănit şi că va trebui să treacă ceva timp ca urmele să se vindece. Dar, te rog, lasă-ne pe mine, pe Sara şi pe toţi oamenii buni de aici să-ţi dovedim că nu suntem asemenea reporterului care a scris sau asemenea lui Flaviu Popescu. Suntem mulţi cei care judecăm oamenii după ceea ce sunt ei acum, nu după ce au fost în trecut. Aici nu trebuie să te temi de nimic.
Cu un oftat şi ochii plini de lacrimi, Iulia se depărtă de el. Brusc, dragostea nu mai era o punte destul de lungă pentru a-i uni.
-Acum nu mai este vorba despre mine, ci despre tine şi Sara. Trebuie să plec tocmai pentru că te iubesc, insistă ea. 
-Nu fi ridicolă. Un alt val de furie, diferită de ce cel cauzat de articolul din ziar se iscă în sufletul lui Ştefan. Chiar credea Iulia ceea ce spunea? Chiar era convinsă că îi făcea o favoare plecând? Dacă m-ai iubi ai rămâne şi te-ai căsători cu mine. 
Ea se întoarse şi privi pe geam. Peste umărul ei, Ştefan îşi văzu fiica necăjind căţelul cu o bucată de cârpă. Iulia vorbi din nou pe un ton scăzut.
-Ai idee ce ar însemna pentru Sara dacă te-aş asculta? Acum că toată lumea ştie că sunt o fostă condamnată, voi deveni subiectul discuţiilor de la masa de seară sau al predicilor de la biserică. Oamenii mă vor judeca, concluzionând că în împrejurări asemănătoare ei ar fi avut tăria de caracter de a face alegeri mai bune. Nu vor ezita să adauge cât de rău le pare pentru Sara, care este nevoită să crească în aceeaşi casă cu mine. Dacă rămân, copiii lor vor începe să şuşotească despre ea. Cei care n-o vor place o vor necăji crezând că nimeni nu va sări în ajutorul ei din moment ce va fi diferită de ei, pe o treaptă mai joasă a unei scări a societăţii. Copiii din familiile "bune "n-o vor invita la petreceri. Va fi înghiontită pe coridoare sau poate chiar va primi telefoane jignitoare anonime. Asta vrei pentru ea? Eu nu. Crede-mă. Dacă plec acum, poţi recunoaşte că ai greşit când m-ai luat la tine. Apoi poţi afirma că ţi-ai reparat greşeala, iar cel târziu într-o săptămână vor uita că am locuit vreodată aici. 
-Las-o baltă. Nu am de gând să pretind că ai fost o greşeală. Şi puţin îmi pasă de ce cred oamenii. 
Ochii Iuliei se umplură de lacrimi şi aproape că bătu din picior de furie.
-N-ai ascultat nimic din ce ţi-am spus? 
Cu inima frântă, Ştefan se îndreptă spre ea. Îi luă mâinile într-ale lui şi o trase aproape. 
-Crede-mă, curând vei fi fericit că am plecat. 
-Niciodată. Şi cu atât mai mult ştiind cât mă iubeşti. La dracu, Iulia, chiar crezi că te pot lăsa să pleci? 
Ea îşi trase mâinile. 
-Trebuie să poţi. De dragul Sarei. Aşa cum şi eu pot pleca tot de dragul ei. 
Sara. Brusc, Ştefan înţelese că Iulia avea dreptate. 
Dacă doar o parte din tot ce spusese devenea adevărat, va face orice pentru a-şi proteja fiica de un astfel de iad. 
Pentru Sara ar fi renunţat la slujbă, la casă, ba chiar şi la dragostea lui. Dar Iulia se înşela într-o privinţă. Nu va putea uita niciodată că pentru un scurt timp văzuse ce înseamnă Paradisul.

Iulia nu reuşi să doarmă. Încercase de câteva ori, dar se simţea înfrigurată şi străină în casa goală. Nu mai avea nimic de împachetat şi nici nu reuşea să scrie aşa că făcu focul, se înfofoli în pătură şi se aşeză în faţa şemineului cu puiul de căţel în poală. Puiul de la Sara.
Câteva ore mai târziu o trezi un puternic ciocănit în uşa de la intrare. Focul murise, iar singurul loc cald de pe trupul ei era cel unde se ghemuise căţelul. 
Înveli animalul adormit în pătură şi se ridică ameţită. Soneria răsună în ecouri prelungi în casa pustie. 
Oricine ar fi fost la uşă era mai mult decât nerăbdător.
Prin perdeaua uşii recunoscu uniforma. 
Ştefan. Inima o luă la goană. Venise înapoi.
Venise înapoi. Nu mai reuşea să respire. Venise înapoi. Cum va mai găsi puterea de a-l alunga din nou? 
El apăsă iarăşi butonul soneriei, apoi ciocăni. Iulia realiză că persoana de la intrare era şatenă. Apoi văzu mustaţa. Nu era Ştefan. 
Lacrimile dezamăgirii îi umplură ochii şi deschise cu mâini tremurânde.
Radu.
Începu să vorbească înainte ca ea să apuce să-l salute. 
-Iulia, ce bine! Mi-era teamă că ai plecat deja. Dar am văzut maşina în garaj, aşa că am insistat.
-S-a întâmplat ceva cu Ştefan? Sara e bine? Nu se putea gândi la un alt motiv de urgenţă. 
-Din punct de vedere fizic? Da, amândoi sunt bine. Dar el a convocat o conferinţă de presă la poliţie peste o jumătate de oră şi cred că ar fi bine să fii şi tu acolo.
-Nu văd de ce.
-Este principiul cel mai bun al apărării. Uite ce e, poţi să te grăbeşti? Reporterilor nu le place să aştepte.
Luptând cu dorinţa de a-l vedea pe Ştefan şi teama că prezenţa ei îi va face rău, Iulia ezita.
-Zău, Iulia,nimic nu se mai poate înrăutăţi. Povestea trecutului tău a ieşit la iveală şi toată lumea ştie despre legătura ta cu Ştefan. Aşa că dacă îl poţi ajuta venind la conferinţa de presă, de ce să nu o faci? 
Da. Dacă îl putea ajuta va merge.
-Am nevoie de zece minute şi sunt gata. 
-Aştept. O spusese de parcă n-ar fi vrut să-şi asume niciun risc. Grăbeşte-te. 
Radu acţionă sirena maşinii şi în câteva minute erau la destinaţie. 
Strada era blocată de maşinile presei, radioului şi televiziunii. Iuliei i se făcu din ce în ce mai frig. Îşi dori să fi fost cât mai departe. Cu mâna pe cotul ei, Radu îi făcu loc prin mulţime. Reporterii şi cameramanii îşi aranjau microfoanele şi genunchii ei se înmuiară. De prea multe ori fusese nevoită să înfrunte întrebările celor care abia aşteptau să se năpustească asemenea vulturilor la vederea prăzii.
Radu îşi privi ceasul. 
-Începe imediat. 
Ca la un semnal,uşile se deschiseră şi Ştefan ieşi afară. Cu Sara de mână.
Îi salută pe unii, altora le făcu doar un semn înclinând capul.
La întrunirea pentru centrul ADT vorbise prieteneşte cu toată lumea. Dar dacă simţea ceva împotriva presei o ascundea foarte bine. 
Le ură bun venit celor de faţă, apoi despături o foaie uriaşă de hârtie. 
Declaraţia începea cu frazele politice adecvate, construite în aşa fel încât ele să releve că era un om şi îşi susţinea convingerile. 
Trecu la controversatul teren al primăriei, subliniind părerea lui conform căreia lupta împotriva delicvenţei juvenile avea şanse mai mari de reuşită dacă se baza pe prevenire.
Când o ridică pe Sara în braţe, Iulia intui că se pregătea să dea replica acuzaţiilor din ziar.
Radu o luă de braţ, iar ea îi mulţumi în gând pentru sprijin. 
Orice ar fi intenţionat Ştefan să spună, era imposibil să evite menţionarea numelui ei.
-După cum ştiţi cu toţii, s-a pus de curând problema dacă sunt sau nu potrivit pentru funcţia de primar. Nu pentru că nu mi-aş îndeplini bine sarcinile, ci din cauza femeii pe care am angajat-o să-mi îngrijească fiica. 
Îi zâmbi Sarei şi dragostea îi lumină chipul.
-După cum vedeţi, Sara e un copil deosebit. Asemenea altor mii de părinţi, vreau să fiu sigur că e iubită şi protejată. Fiind un părinte singur, de multe ori mi-a fost greu să găsesc o persoană potrivită pentru asta. Deci, când eu şi Sara am găsit-o, am fost teribil de încântaţi, nu-i aşa Sara?
-Adică pe Iulia, tati?
-Da, pe Iulia. 
-Păi, îmi plăcea ca dădacă, dar de fapt vreau să fie mămica mea. 
O undă de roşeaşă trecu pe obrajii lui Ştefan, trădându-şi intenţiile lui şi mulţimea izbucni în râs. 
Iulia era încântată de drăgălaşa declaraţie de dragoste pe care Sara tocmai i-o făcuse. Prezenţa copilei era necesară. Cu ajutorul ei, Ştefan va avea curând sprijinul tuturor celor prezenţi.
Lăsând-o jos, Ştefan se întoarse spre reporteri.
-Ştiţi cu toţii că în urmă cu două săptămâni a avut loc întrunirea publică unde s-a discutat despre terenul primăriei. Domnişoara Paşca m-a însoţit şi a vorbit în favoarea centrului ADT. Cuvintele ei au iscat ropote de aplauze. La acea vreme, nici unul dintre noi nu ştia nimic despre trecutul ei, dar era evident că îi păsa de copii. De copiii noştri. Şi de comunitatea noastră. 
Apoi Ştefan prezentă presei câteva dovezi despre interesul personal pe care Flaviu Popescu îl avea pentru teren, iar Iulia îl ascultă uimită. Contraataca plin de încredere. Avea dreptate şi o ştia. Nu îi era deloc teamă. 
Brusc, Iulia realiză că majoritatea necazurilor din trecut se datorau fricii. Atâta timp cât va fi înspăimântată de singurătate, de a fi respinsă de societate, de ce credeau oamenii, va continua să piardă lucruri pe care le preţuia.
Înviorată de această înţelegere, nu mai avu nevoie de sprijinul lui Radu. Nu-şi mai dorea anonimatul din mijlocul mulţimii. Brusc încrezătoare în viitor, îşi mută atenţia la ce spunea Ştefan şi îşi croi drum spre el prin mulţime.
-După întrunire, consilierul Popescu ne-a oprit pe mine şi pe domnişoara Paşca, precizând că va căuta motive pentru care să nu fiu ales. Evident că negăsind nimic în ce mă priveşte a continuat cu cei apropiaţi mie. Cu cineva pe care îl putea distruge, pentru a mă denigra în ochii alegătorilor. Poate a reuşit. Iulia Paşca se pregăteşte să părăsească oraşul.
Consilierul Popescu nu mă sperie. Mă aflu astăzi aici pentru a le spune alegătorilor să aleagă bazându-se pe fapte. Am făcut tot ce am putut pentru acest oraş dar, dacă nu a fost destul, accept ca oamenii să-şi dea votul contracanditatului meu. Dar nu voi accepta să cedez în faţa unui adevăr parţial. 
Deci să auzim adevărul. 
Când avea optsprezece ani, domnişoara Paşca s-a întâmplat să fie în locul nepotrivit la momentul nepotrivit şi a fost implicată într-un delict. A fost condamnată şi a plătit pentru asta. De atunci, a trăit fără nicio pată la dosar. S-a străduit să devină un cetăţean corect şi harnic. Este atât de grijulie şi iubitoare, încât fetiţa mea şi-o doreşte ca mamă. A muncit din greu să devină o autoare cunoscută. Ştefan ridică spre mulţime câteva exemplare din ultima ei carte şi cineva recunoscu coperta. 
-Dumnezeule, exclamă o voce feminină. Aneta Petri. E grozavă.
-Chiar aşa, aprobă Ştefan. Este. Ca scriitoare şi ca femeie. Dorim să fim acel gen de comunitate care va alunga pe cineva cu faima ei? Nu cred. Oraşul are nevoie de ea. Eu am nevoie de ea. A umplut goluri ale sufletului meu pe care le credeam pentru totdeauna pustii. Datorită ei, pentru mine soarele e mai strălucitor şi briza mai blândă.
În vântul rece al toamnei, din mulţime se auziră hohote de râs.
Ştefan zâmbi larg.
-Nu glumesc. Vreţi să-mi scot haina? 
-Dacă nu continui, mai bine las-o pe tine, replică aceeaşi voce feminină spre hazul mulţimii.
-Atunci să-mi dezvelesc sufletul. Am avut parte de multe bucurii în viaţă, dar de când a apărut Iulia Paşca ele s-au triplat. Eram mulţumit şi fericit, dar ea mi-a adus şi liniştea sufletească. O iubesc. Vreau să fie soţia mea. 
Făcu o pauză şi privi spre locul în care se afla Radu. 
-Radu? 
Iulia trecu de primul rând de oameni şi urcă treptele.
-Sunt aici, Ştefan. 
Dinspre grupul de reporteri se auzi un murmur, dar nu era deloc dezaprobator. 
-Iulia!Sara se repezi îmbrăţişându-i genunchii, aproape dezechilibrând-o.
Ştefan o prinse şi o trase spre el. 
-Mă bucur că ai ajuns. 
-Te-ai hotărât să rămâi? întrebă Sara. O să fii mămica mea? 
Murmurul mulţimii se intensifică punctat de strigăte de încurajare.
-Spune da.
-Ce mai aştepţi? 
-Toma primar.
-Iulia doamna primar. 
-Deci care e răspunsul tău? insistă Ştefan. Candidezi pentru doamna primar?
-Nu cred că am destul curaj ca să-ţi dezamăgesc publicul. 
-Spune da.
-Spune da, o rugă Sara.
-Da, răspunse Iulia.
-Sărut-o, ţipă cineva.
  Iar el asta şi făcu.


Sfârşit