Dragostea pentru poezie m-a pătruns târziu, undeva prin anul doi de liceu, odată cu schimbarea profesoarei de limba şi literatura română, căreia ţin să-i mulţumesc încă o dată pe această cale. Prima tresărire, primul fior, prima emoţie, primul înţeles Nichita Stănescu. Vizualizez şi acum acea oră de limba şi literatura română în care am făcut cunoştinţă cu noua "profă" şi "dirigă" în acelaşi timp. Ne-a vorbit despre una din “obsesiile“ ei: Nichita Stănescu (pe parcurs, am descoperit că fiecare poet studiat reprezenta pentru dânsa o "obsesie" pe care ne-o transmitea într-un mare fel şi nouă). Nu ştiu dacă în şcoală aţi avut parte de câte o oră în care timpul să se scurgă atât de rapid încât să credeţi că nici măcar n-a început acea oră, în care voi şi colegii voştri să rămâneţi în bănci şi să vă rugaţi profesorul să continue să vorbească, însă eu am trăit acest sentiment.
A fost momentul în care poezia mi-a atins inima, momentul în care am înţeles că un poet este o minune divină, menită a da o formă sentimentelor, nişte lucruri fără nicio formă.
Spre ruşinea mea, trebuie să recunosc, până în acel moment, credeam că Nichita Stănescu e o femeie. Poate şi datorită ignoranţei mele pentru poezie, poate şi datorită profesorului din gimnaziu, care, în afară de faptul că ne obliga să tocim versuri şi comentarii interminabile, nu ne trasmitea nimic altceva... nu cunosc exact motivaţia, dar nici nu o mai caut.
De ce acum? De ce Nichita? De ce acest articol? Pentru că, dimineaţa trecută, m-am trezit fredonând "Emoţie de toamnă". Şi-am tot fredonat, până spre amiază, când mi-am amintit de "dirigă" şi de acea lecţie de poezie. Astfel, dorul de Nichita m-a cuprins şi m-a determinat să recitesc câteva din scrierile dragi mie, pe care le voi împărtăşi cu voi, cei ce iubiţi versurile poetului. Enjoy :)
Pe cerul limpede şi poate lung
Albastru pescăruş mă cheamă,
Simt o durere că nu pot să-l ajung,
Deşi tot sufletul mă-ndeamnă.
Aş vrea să zbor, când fluturii se nasc
Luminii dându-i forme de culoare,
Robia lanţului în care zac
S-arunce-n jur miresme ca de floare.
"Am cunoscut pe cineva care vedea materia,
cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele."
"Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut."
"Mă îndrept în toate părţile deodată,
răsar şi apun între două bătăi ale inimii ei..."
"Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp."
"Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru."
"Fereşte-te să ai dreptate
când eşti îndrăgostit!
Mai bine să ai umbra,
mai bine să ai raza,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva.
Un om îndrăgostit când are dreptate
e un om singur.
Numai tristeţea are dreptate.
Tu, mai bine să ai bolovani,
mai bine să ai vulturi,
mai bine să ai albul zăpezii."
"Prin dragoste, prin sentiment, prin această fereastră a legii ne uităm şi noi cu colţul inimii noastre."
"Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam."
"Incapabil să pierd
inapt pentru fire,
alerg
în neştire.
Foarte greu mă primesc
să fiu cum sunt.
Locul ceresc
e sub pământ.
Iar pământescul
mănâncă de foame cerescul."
"Dacă tu vrei să comunici cu un copac, ar trebui ca un braţ al tău să se facă ramură cu frunze şi o ramură a copacului să se facă braţ cu degete. Ar trebui să mori puţin ca om şi să învii ca plantă, iar planta să moară întrucâtva şi să devină într-o parte a ei om."
"Deşi inima mea este
ascunsă între coaste,
să vezi tu ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Deşi şchiopăt puţin
şi mă doare
oh de la o vreme mă doare
creanga cea groasă şi cea mare
de care s-a spînzurat altul,
să vezi şi tu ce poveste,
ah, ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Cred că a trecut timpul,
cred că a apus luna,
pe cîmp au ieşit la întuneric
şoarecele de cîmp şi inorogul feeric,
- să vezi şi tu ce poveste,
ah, ce poveste:
mi-e foarte dor de tine.
Deşi ai inimă înlăuntrul tău
şi ascunsă sub coastă,
mi-e foarte dor de tine."
„Fără mine nu se poate, dovadă că sunt!”
Eşti, maestre, eşti... şi fără tine, nu s-ar fi putut...