Singura si...foarte linistita! :)

„-Cand eram mic si ma duceam la o nunta toate babele ma luau de obraz si imi spuneau:

-Lasa mama ca o sa vina si randul tau.

Acum cand am crescut la fiecare inmormantare i-au cate o mamaie de obraz si ii spun:

-Lasa mamaie ca vine si randul tau!"

        Stii bancul? Eu il stiu de multi ani, dar, mi-am dat seama ca, de-alungul timpului l-am interpretat diferit, in functie de starea in care ma aflam. Mi s-a parut ba amuzant, ba lipsit de haz, sau m-a lasat indiferenta. Una peste alta insa, am ajuns la concluzia ca, pana la urma, e o realitate, nu un banc.

        Ati observat cum, de fiecare data cand o persoana afirma ca e singura, prima intrebare care i se pune e de ce? Tonul intrebarii e undeva intre compatimitor si nedumerit, ca si cum ai spune ca ai cancer pulmonar si nu ai fumat niciodata. Ai simtit vreodata ca trebuie sa oferi explicatii pentru a-ti justifica starea de a fi singur de parca ai gresi cu ceva fata de societate?

        Suna morbid, dar e o realitate. Dovada e numarul atat de mare de articole din presa care au un titlu destul de transant: De ce esti singur/a? A nu avea un partener e o stare pe care societatea o vede ca pe o anomalie. Prietenii incearca sa iti aranjeze intalniri cu cine stie ce cunostinte, pentru ca, pur si simplu, nu pot admite faptul ca nu ai pe nimeni. E ciudat cum tu poti sa traiesti cu ideea asta, insa cei din jur nu. Oricat de bolnavicioase ar fi relatiile lor, tot tu ai o problema. Cu toate acestea, intre a fi singur si a fi intr-o relatie doar de dragul de a nu fi singur, care e adevarata anomalie?

        Celibatarii au de luptat cu prejucatile societatii. Daca esti femeie si nu ai avut o relatie de multa vreme, e implicit ca practici sexul ocazional sau esti feminista si consideri ca barbatii sunt inutili. Daca esti barbat si esti in aceeasi situatie, ai tu un defect groaznic. Esti criminal in serie, suferi de vreun handicap care nu se vede la prima vedere, sau esti prea superficial pentru a te implica intr-o relatie stabila.

        „Si? Ti-ai gasit si tu pe cineva?”

       Adevarul e ca a trece dintr-o relatie la starea de a fi singur e un proces care necesita acomodare, acceptare si, in final, obisnuinta. Nu e un lucru usor, dar, odata facut, este normal sa fii mai prudenta in ce priveste implicarea intr-o relatie.

        Partenerii potriviti nu se gasesc ca ciresele pe taraba: in diferite sortimente si cu preturi variate. Sunt cazuri cand ii intalnesti atat de tarziu, incat aproape ca iti pierzi speranta. Cei care evita sa se implice in relatii in care nu se simt cu adevarat impliniti dau dovada nu de vreo boala necunoscuta, ci de curaj. Intre a fi intr-o relatie care nu te satisface sau in care nu ai incredere si a fi singur, solutia cea mai logica e celibatul.

       Pentru unii oameni, orice e mai bine decat singuratatea, chiar daca asta inseamna ca sunt plictisiti de moarte de partener, sau ca certurile dintre ei sunt intense si consumatoare de energie.

        Am intalnit oameni care erau atat de disperati de ideea de a nu fi singuri, incat acceptau sa iasa cu oricine le acorda o cat de mica atentie, chiar daca stiau din start ca nu e genul lor de partener. 

        Sau, mai grav, am intalnit oameni care, in disperarea lor, isi fixau toata atentia pe un el sau o ea , isi creau tot felul de scenarii in care traiau iubirea perfecta, refuzand sa vada realitatea in care acele persoane le puteau oferi doar prietenia lor.

       Genul acesta de oameni iti vor contesta pragmatismul si te vor privi cu ochi sceptici, doar pentru ca indraznesti sa crezi ca fi singur nu e o problema.

       A nu fi in cautarea unui partener nu implica si faptul ca nu iti doresti unul. Nu inseamna nici ca ai nevoie de ajutor in acest sens. Numarul destul de mare al despartirilor si al divorturilor ar trebui sa traga un semnal de alarma asupra faptului ca a fi intr-o relatie nu inseamna, automat, a fi fericit.

       Asa ca, daca te-ai hotarat ca singuratatea e satisfacatoare, e cazul sa accepti ca intrebarea „Si? Ti-ai gasit si tu pe cineva?” va face parte din multe din discutiile tale cu prietenii mai vechi sau mai noi.

Nebunie...sau nu...

Am fost mereu si inca sunt un pic nebuna. Un pic mai nebuna decat altii, vreau sa zic. Dar nu ma plang, in asta consta farmecul meu. Mi s-a spus asta mereu. Si-mi place nebunia mea, recunosc.

Mi-e dor sa ma indragostesc!

Sa ma daruiesc cu toata fiinta, sa ma las manipulata si sa ma imbat in fiecare clipa din cupa de vin a iubirii! Sa ma daruiesc total si inconstient!

Imi doresc sa ma pot abandona in bratele unui lui si sa nu mai vreau sa ma regasesc prea curand, ori chiar niciodata. Sa plang, sa sufar si sa fiu fericita pana la extaz! Sa-mi bantuie visele si sa-mi inunde gandurile. Prezenta lui in sufletul meu sa ma faca sa uit de somn, de mancare, de lume si totul sa se piarda intr-o singura privire, un singur gest, un singur cuvant al sau.

Sa vibrez cu toata fiinta. Sa-mi pierd capul si glasul. Sa fie stapanul meu, iar eu sa ma las de buna voie posedata si dominata. Sa-mi dovedesc ca ma pot desprinde total de trecut, de suferinte si sunt gata sa incep din nou. Ca sunt pregatita sa experimentez senzatii si situatii noi.

Vreau sa nu mai fiu amortita si sa nu mai tremur in fata umbrelor din trecut! Sa-mi infrunt temerile si ca niciodata... SA IUBESC! Sa iubesc si atat. Sa ma descopar pe mine cu adevarat indragostita. Sa-mi fortez limitele si sa scot din mine o femeie! O femeie completa, totala ce poate tine in palmele sale lumea pentru ca a descoperit-o intr-un barbat 

capabil sa daruiasca emotii, trairi si momente de care sa devin dependenta.

Sa ii reprosez doar faptul ca-l iubesc prea mult si sa zambesc cand ii spun acest lucru, pentru ca in sinea mea voi sti ca tocmai acest „prea mult” este ceea ce imi doresc. Sa fiu capabila sa ma schimb in bine pentru el, pentru ca el ma va ajuta sa scot la iveala toate acele lucruri pe care-mi este teama sa le eliberez singura.

Sa ma sarute si sa mi se opreasca pentru cateva momente bataile inimii. Sa ma atinga si sa-i simt degetele cum se pierd in pielea mea. Sa ma ia in brate si sa ii apartin. Sa fie chimia totala, sa fie explozia enorma si sa fie focul nimicitor.

Sa distruga tot ce a fost, lasand loc pentru tot ceea ce va fi. Sa arda raul din trecut, iar binele sa ramana neatins. Sa mor si sa renasc in imbratisarea sa, iar el sa ma ia ca pe o simpla fiinta biologica si sa ma transforme cu adevarat in om.

"Adevărul meu, adevărul tău şi adevărul ,,

Eu cunosc. Eu stiu. Astfel de afirmaţii facem şi auzim zilnic. Dar ce cunosc eu? Cine mă asigură de această deţinere a adevărului? 

Învăluiţi de răutatea lumii în care trăim, vrem nu vrem, devenim egoişti, ne punem ochi de cal şi păşim privind doar în faţă…. Judecăm oameni şi dăm verdicte, ca nişte Zei atotputernici, uitând că în spatele fiecărui chip există un suflet şi în spatele fiecărui suflet o poveste mai mult sau mai puţin fericită…dar nu ne pasă….uităm, sau poate nu mai ştim, că fiecare ochi poate să nască lacrimi şi fiecare lacrimă spune o durere. A avea o idee nu înseamnă a deţine adevărul. Dar uităm să înţelegem că sunt multe lucruri dincolo de ceea ce noi credem a fi adevărul absolut. 

Am judecat şi am fost judecată. Scriind asta, sunt tentată să spun :pe drept sau pe nedrept; ar fi însă incorect .Ne facem idei despre oameni, ni le schimbăm şi revenim la cele iniţiale în funcţie de conjunctură, emoţii şi simţiri de moment.

Am cunoscut oameni pe care i-am iubit nebuneşte, cărora le-am oferit totul, alături de care am trecut prin rai şi prin iad, dar ţinându-ne de mână. Am crezut cu tărie că orice s-ar întâmpla, aceşti oameni îmi vor fi alături mereu, că n-ar putea să mă rănească vreodată. Însă, în momentul în care lucrurile nu s-au mai întâmplat aşa cum îşi doreau ei, m-au lovit în toate modurile posibile, făcându-şi parcă un ţel din a mă vedea doborâtă din toate punctele de vedere. I-am urât, i-am judecat, însă nu m-am gândit că această schimbare de atitudine poate fi rodul unor frustrări acumulate de-alungul relaţiei noastre, că poate am şi eu partea mea de vină că s-a ajuns în acest punct, sau că, pur şi simplu n-au ştiut cum să reacţioneze în faţa neputinţei de a reface relaţia.

Am cunoscut şi oameni pe care îi vedeam a fi cei mai curaţi, mai puri, mai sinceri şi frumoşi oameni . Apoi, am aflat despre ei că sunt doar oameni, cu bune, dar şi cu rele. Că şi ei, la fel ca noi toţi, la un moment dat, mint, înşală, trăiesc după principiul: „ce nu şti, nu te doare, de aia nu ţi-am spus „. Când am văzut această faţă a lor, am plâns, am suferit, am judecat… dar abia după ce a trecut durea am realizat că am avut şi eu contribuţia mea la etalarea acestor laturi negative a personalităţii lor vis-a-vis de mine.

Cu voia sau fără voia mea, am rănit la rândul meu, fiind judecată în toate modurile posibile şi imposibile, în funcţie de trăiri şi sentimente. Am suferit, am iertat, am uitat sau mi-a devenit indiferentă părerea altora despre mine.

Adevărul meu vede lucrurile într-un fel în timp ce adevărul tău poate să le vadă la fel sau în alt fel, dar cu siguranţă că e în felul tău. Dacă trăiesc după adevărul meu, trăiesc liniștită, pentru că până la urmă sunt răspunzătoare doar față de mine pentru ceea ce am făcut cu viața mea. Oamenii din jurul meu sunt trecători, unii stau mai mult, alții mai puțin. Dar eu cu mine rămân până la capăt. Și-atunci eu față de mine trebuie să rămân corectă și să trăiesc în conformitate cu adevărul meu. Dacă eu iubesc un bărbat, indiferent de ceea ce îmi spun alții din adevărul lor, eu îmi voi asculta doar adevărul meu, pentru că el știe mai bine decât tot restul lumii ce e bun pentru mine. Am înțeles că adevărul meu știe cel mai bine ce, cât, când, unde și mai ales de ce am eu nevoie. Și am hotărât să trăiesc în adevărul meu, chiar dacă asta înseamnă să fie împotriva adevărului tuturor celorlalți.

Fiecare om are povestea lui. Nu vom putea niciodată sa ajungem să cunoaștem această poveste în întregime, ci doar anumite fragmente din ea. Mai bine să ascultăm acea mică parte din viața lor pe care ei aleg să ne-o împărtășească și abia apoi să începem să judecăm. Dacă ne vom mai simți în măsură să o facem.