Eu cunosc. Eu stiu. Astfel de afirmaţii facem şi auzim zilnic. Dar ce cunosc eu? Cine mă asigură de această deţinere a adevărului?
Învăluiţi de răutatea lumii în care trăim, vrem nu vrem, devenim egoişti, ne punem ochi de cal şi păşim privind doar în faţă…. Judecăm oameni şi dăm verdicte, ca nişte Zei atotputernici, uitând că în spatele fiecărui chip există un suflet şi în spatele fiecărui suflet o poveste mai mult sau mai puţin fericită…dar nu ne pasă….uităm, sau poate nu mai ştim, că fiecare ochi poate să nască lacrimi şi fiecare lacrimă spune o durere. A avea o idee nu înseamnă a deţine adevărul. Dar uităm să înţelegem că sunt multe lucruri dincolo de ceea ce noi credem a fi adevărul absolut.
Am judecat şi am fost judecată. Scriind asta, sunt tentată să spun :pe drept sau pe nedrept; ar fi însă incorect .Ne facem idei despre oameni, ni le schimbăm şi revenim la cele iniţiale în funcţie de conjunctură, emoţii şi simţiri de moment.
Am cunoscut oameni pe care i-am iubit nebuneşte, cărora le-am oferit totul, alături de care am trecut prin rai şi prin iad, dar ţinându-ne de mână. Am crezut cu tărie că orice s-ar întâmpla, aceşti oameni îmi vor fi alături mereu, că n-ar putea să mă rănească vreodată. Însă, în momentul în care lucrurile nu s-au mai întâmplat aşa cum îşi doreau ei, m-au lovit în toate modurile posibile, făcându-şi parcă un ţel din a mă vedea doborâtă din toate punctele de vedere. I-am urât, i-am judecat, însă nu m-am gândit că această schimbare de atitudine poate fi rodul unor frustrări acumulate de-alungul relaţiei noastre, că poate am şi eu partea mea de vină că s-a ajuns în acest punct, sau că, pur şi simplu n-au ştiut cum să reacţioneze în faţa neputinţei de a reface relaţia.
Am cunoscut şi oameni pe care îi vedeam a fi cei mai curaţi, mai puri, mai sinceri şi frumoşi oameni . Apoi, am aflat despre ei că sunt doar oameni, cu bune, dar şi cu rele. Că şi ei, la fel ca noi toţi, la un moment dat, mint, înşală, trăiesc după principiul: „ce nu şti, nu te doare, de aia nu ţi-am spus „. Când am văzut această faţă a lor, am plâns, am suferit, am judecat… dar abia după ce a trecut durea am realizat că am avut şi eu contribuţia mea la etalarea acestor laturi negative a personalităţii lor vis-a-vis de mine.
Cu voia sau fără voia mea, am rănit la rândul meu, fiind judecată în toate modurile posibile şi imposibile, în funcţie de trăiri şi sentimente. Am suferit, am iertat, am uitat sau mi-a devenit indiferentă părerea altora despre mine.
Adevărul meu vede lucrurile într-un fel în timp ce adevărul tău poate să le vadă la fel sau în alt fel, dar cu siguranţă că e în felul tău. Dacă trăiesc după adevărul meu, trăiesc liniștită, pentru că până la urmă sunt răspunzătoare doar față de mine pentru ceea ce am făcut cu viața mea. Oamenii din jurul meu sunt trecători, unii stau mai mult, alții mai puțin. Dar eu cu mine rămân până la capăt. Și-atunci eu față de mine trebuie să rămân corectă și să trăiesc în conformitate cu adevărul meu. Dacă eu iubesc un bărbat, indiferent de ceea ce îmi spun alții din adevărul lor, eu îmi voi asculta doar adevărul meu, pentru că el știe mai bine decât tot restul lumii ce e bun pentru mine. Am înțeles că adevărul meu știe cel mai bine ce, cât, când, unde și mai ales de ce am eu nevoie. Și am hotărât să trăiesc în adevărul meu, chiar dacă asta înseamnă să fie împotriva adevărului tuturor celorlalți.
Fiecare om are povestea lui. Nu vom putea niciodată sa ajungem să cunoaștem această poveste în întregime, ci doar anumite fragmente din ea. Mai bine să ascultăm acea mică parte din viața lor pe care ei aleg să ne-o împărtășească și abia apoi să începem să judecăm. Dacă ne vom mai simți în măsură să o facem.
