.jpg)
1.
După ore bune de concentrare maximă, cuvintele refuzau să mai vină. Se opriră brusc. Iulia Paşca nu mai ştia de când acestea îi picurau din minte spre degete şi de acolo spre tastatura laptop-ului. Nici nu mai conta, o nouă scenă a romanului prinse contur.
În lumina aurie a toamnei târzii trase încă un şezlong pe care să-şi întindă picioarele. Din plopul uriaş ce umbrea curtea din spate plutea, din când în când, câte o frunză spre pământ. Două veveriţe se hârjoneau neobosite prin crengile unui brad.
Pentru Iulia, energia cu care scria era dovada că luase o hotărâre bună, la timpul potrivit.
Mulţumită, întoarse faţa spre soarele din Vatra Dornei, ridicând mâinile deasupra capului ca să elibereze tensiunea din umeri. Dacă în acea clipă i-ar cere cineva să descrie raiul ar fi luat ca model ziua de azi. Cer senin, aer curat, străzi curate. Anonimat, intimitate, libertate.
Libertate!
După şapte ani lungi, chinuitori, avea o casă a ei, un nume nou într-un oraş unde nu o cunoştea nimeni, destul de muncă ca mintea să-i fie ocupată, orele pline şi o zi de noiembrie incredibil de frumoasă ce o invita să lucreze afară.
Cu sufletul liniştit, goli jumătate din cana cu ceai şi îşi mută laptopul de pe măsuţă pe genunchi, potrivind luminozitatea ecranului.
Venise în Vatra Dornei doar de două zile apucând să-şi monteze mobila de bucătărie, să-şi despacheteze hainele şi să facă câteva cumpărături. Dar mutatul o oprise din lucru aproape o lună de zile, iar termenul de predare a manuscrisului se apropia cu rapiditate. Îşi roti de câteva ori umerii, apoi începu să scrie o scenă de tranzacţie între două paragrafe.
De undeva din spatele ei se auzi o voce blândă şi molatică, asemenea brizei. Mintea Iuliei abia dacă înregistra sunetul.
-Hei, se auzi iarăşi.
Iulia se întoarse şi văzu o faţă mică apărând deasupra gardului înalt de aproape doi metri, ce separa curtea de aleea din spate.
O fetiţă. De vreo cinci ani. Şi destul de aproape pentru a-i aminti Iuliei de tot ce pierduse şi încercase să uite în ultimii zece ani. N-o văzuse niciodată pe Ana la vârsta asta; altă perioadă pierdută din viaţa fiicei sale. Şi nu mai fusese aproape de un copil de când îl dăduse pe al ei spre adopţie.
Simţindu-şi inima bătând mai repede, Iulia ignoră asemănările, concentrându-se pe diferenţe. Fetiţa aceasta avea ochii căprui, migdalaţi, iar părul bogat şi negru ca tăciunele era prins într-o coadă la spate. Pielea îi era bronzată şi năsucul în vânt.
Fetiţa îşi fixase vârfurile pantofilor în găurile hexagonale ale gardului cu zăbrele iar cu mânuţele apucase strâns ornamentele din vârf. Iulia observă dintr-o privire poziţia precară în care se afla fetiţa şi alergă spre poartă. Zăvorul se blocase şi abia dacă îndrăzni să se uite la el, pentru că se temea că, dacă îşi dezlipea privirea de la copilă, aceasta ar fi căzut.
Dar fetiţei părea să nu-i pese.
-Pisica mea a intrat la tine în curte şi nu mai poate să iasă.
-Ţine-te bine, strigă Iulia. Vin!
-A intrat chiar pe acolo. O mânuţă dădu drumul strâmtorii, arătă spre pământ şi apoi apucă iarăşi gardul. După expresia de pe chipul fetiţei, Iulia ştiu cu precizie momentul în care degeţelele nu mai reuşiră să o susţină. Forţă poarta, o luă la fugă şi prinse copila chiar înainte ca aceasta să cadă.
Vârful unuia dintre pantofiori rămase prins între scândurile gardului, răsucind piciorul fetiţei. Cu inima bătându-i nebuneşte, Iulia scoase picioruşul din pantof. Într-o fracţiune de secundă prinse copila în cădere, salvând-o, probabil, de la a-şi rupe piciorul. Sau gâtul. O fracţiune de secundă între siguranţă şi durere. În sfârşit se aflase la locul potrivit, la timpul potrivit
Pe neaşteptate,trupul uşor al fetiţei îi redeşteptă amintiri vechi ce îi îngreunau respiraţia.
Cu copilul în braţe se sprijini de gard ca să-şi regăsească echilibrul. Două braţe subţirele îi înconjurară gâtul, iar Iulia încercă să îmbrăţişeze mai puternic copila, dar aceasta se îndepărtă cu un chicotit.
-Ce bine miroşi!
Nici un semn de teamă din partea puştioaicei. Nicio urmă de îngrijorare. Ca să-şi recapete sângele rece Iulia inspiră adânc.
-Pot să vin să-mi iau pisica?
Un val de nostalgie umplu sufletul femeii, străpungând de data asta zidul de indiferenţă pe care îl ridicase în timp, cu trudă. Dori să atragă copila în viaţa ei, să afle totul despre ea. Poate aşa ar umple spaţiile goale lăsate de Ana, spaţii pe care imaginaţia nu reuşea să le umple. Dar nu s-ar deschide răni vechi, nevindecate?
Luptând cu propria neîncredere, Iulia se concentră asupra motivului pentru care se mutase din Bucureşti în Vatra Dornei. Cu toate că, în sfârşit, era liberă în faţa legii, nu dorea să fie recunoscută sau să întâlnească persoane cu prejudecăţi. Aici spera să-şi clădească o existenţă normală, iar o persoană normală ar ajuta o fetiţă să găsească o pisică.
-Bineînţeles.
Copila apucă mâna Iuliei, tandră şi încrezătoare, de parcă ar fi fost prietene de-o viaţă. Moale şi caldă, mânuţa învie şi ea zeci de amintiri. O, Ana! Dar Iulia înăbuşi dorinţa crescândă. Trecutul era trecut, Ana nu mai era a ei de mai bine de zece ani. Iulia Paşca cea noua nu permitea pasiunii s-o conducă. Deschise poarta şi duse fetiţa în grădină.
-Mă întreb unde o fi?
Cu un gest indiferent, fata îşi ridică umerii până aproape de urechi.
-Undeva. Se aşeză pe pământ cu picioarele încrucişate, zâmbind larg spre Iulia. O să vină repede la mine.
Iulia nu avusese niciodată pisică, dar ştia multe despre aşteptare.
-S-ar putea să dureze ceva şi arunci mămica ta va fi îngrijorată.
-Ba nu. E moartă.
Moartă. Plecată pentru totdeauna. Să pierzi un copil, să pierzi un părinte…care ar fi diferenţa? Poate că Iulia îşi putea controla emoţiile, dar nu putea să le uite. Stătea lângă fetiţă, rezistând cu greu dorinţei de a o lua în braţe.
-Probabil că îţi e dor de ea.
-Uneori nu mi-o amintesc prea bine.
Iulia retrăi momentele când nu-şi putea aminti trăsăturile copilului său şi primul atac de panică declanşat de acest episod.
-Ţi se face frică?
Fetiţa dădu din cap, iar Iulia înţelese.
-Cum te cheamă.
-Sara.
-Cred că mai bine căutăm pisica, pentru că sunt sigură că pe tine te caută cineva, spuse Iulia, atingând năsucul cârn al fetiţei.
-Hm…tăticul e la serviciu. Am venit singură acasă de la grădi.
Un copil de vârsta grădiniţei singur acasă? Iulia simţi un fior de alarmă.
-Nu ai la cine să te duci?
-Vin întotdeauna acasă. Dar doamna Ica a trebuit să plece la Constanţa şi nu mai locuieşte cu noi.
Sentimentul de alarmă al Iuliei se transformase în revoltă.
-Atunci cine are grijă de tine?
-Nu ştiu, ridică iar umerii Sara.
Tatăl ei era ori prost, ori incompetent. Ştia oare că fiica lui umbla singură pe străzi, vorbind cu străinii? Furioasă şi contrariată în acelaşi timp, Iulia lupta să-şi ţină emoţiile sub control. Îl va găsi pe tatăl Sarei şi, calmă, îi va spune ce părere are despre asta.
-Hai să căutăm pisica.
-Vine ea imediat.
-Poate o convingem să se arate. Mă duc să deschid o conservă de ton.
-Bine.
Iulia intră în casă pe uşa din spate. Făcuse ordine în dulapurile bucătăriei în acea dimineaţă, deci ştia de unde să ia deschizătorul de conserve. Răsturnă jumătate din conţinutul conservei pe o farfurie, rupând tonul în cât mai multe bucăţi, pentru ca mirosul să fie foarte pătrunzător. Grăbindu-se înapoi la Sara, tresări puternic la vederea bărbatului ce stătea lângă copil.
Când uşa cu plasă se închise în urma Iuliei, acesta se întoarse, iar imaginea lui se întipări rapid în mintea ei. Păr negru. Ochi ce o priveau ţintă, înfruntând-o furioşi.
Reprezenta el o ameninţare pentru Iulia? Teama şi mânia îi strânseră inima.
-Ce naiba…
Apoi observă uniforma şi degetele sfărâmară marginile farfuriei de carton.
Un poliţist. Cu grad mare. Dar mare şi ca statură. Peste un metru optzeci, cu umerii destul de laţi pentru a ocupa tot spaţiul uşii. Pulsul Iuliei îşi dublă ritmul, iar un nod greu de înghiţit i se puse în gât. Nu întâlnise nici un poliţist care să nu fie cinic, dur, indiferent, condus doar de simţul datoriei. Întâlnise, însă, destui care pretindeau compasiune doar pentru a-i manipula pe cei din jur.
Cel de faţă o intimida prin statură şi comportament. Îşi trecu limba peste buza de sus şi se urî pe sine pentru acest mic semn de slăbiciune. Încercă să se apere, arătându-şi indignarea.
-Ar fi bine să ai un motiv serios ca să te afli în curtea mea.
-Am venit să-mi iau fiica.
Tatăl Sarei. Indignarea se transformă în revoltă faţă de lipsa lui de grijă.
Lăsă furia să izbucnească fără reţineri.
-Fiica ta? Şi o laşi să hoinărească singură pe străzi? Nu eşti în toate minţile? E prea mică să-şi poarte singură de grijă sau măcar să recunoască o situaţie primejdioasă. Dacă nu ştii asta ca tată ar trebui s-o ştii ca poliţist. Dacă s-ar întâmpla…
El ridică mâna, privind-o fix.
-Tocmai de aceea sunt aici.
Teama o cuprinse la fel de repede ca mânia. Nu dorea să aibă probleme cu legea şi încerca să evite orice motiv de suspiciune. Recâştigându-şi controlul se strădui ca şi vocea să-i fie calmă:
- A venit aici după pisică.
-Asta spune şi ea.
Iulia trecu pe lângă el şi îi dădu farfuria cu peşte Sarei.
Punând-o pe genunghi, fetiţa zâmbi larg către tatăl său.
-Sara ştie că nu are voie să plece singură de la grădiniţă.
Tonul bărbatului o infioră pe Iulia. Credea, oare, că răpise pisica pentru a ademeni copilul? Posibil. Ştia mai bine ca oricine că aparenţele puteau înşela. Îi căută privirea cu indiferenţă, hotărâtă să nu-i ceară scuze.
-Merge, tati. Uite, Blăniţă coboară singură din pom.
De îndată ce pisica se puse pe mâncat, bărbatul îşi luă fiica în braţe şi odată cu ea şi pe Blăniţă.
-Ţine-o bine de data asta.
-Bine.
În timp ce tatăl său ieşea din curte cu paşi mari, Sara privi peste umărul lui.
-Paaa, strigă, fluturându-şi mânuţa mică ţi adorabilă.
-Pa, murmură Iulia.
-Pot să mai vin?
-Poa..., începu Iulia.
-O să vorbim despre asta acasă, o întrerupse bărbatul.
Punându-şi mânuţele pe faţa lui, Sara îl făcu s-o privească.
-E drăguţă tati.
Bărbatul se opri să deschidă poarta.
-Ştii regulile, Sara. Stai la grădi până vine cineva să te ia.
-Tati...
-Fără excepţii.
Aruncându-i o ultimă privire pătrunzătoare Iuliei, tatăl Sarei purtă fetiţa spre alee, apoi deschise poarta spre curtea din spate.
Pe Iulia o lăsară picioarele abia după ce ei dispărură în casă. Se ghemui la pământ, exact pe locul unde stătuse cu senină ignoranţă şi se bucură de compania Sarei. Dumnezeule! Un poliţist. Mai precis, un şef. Iar ea se repezise la el fără cea mai mică grijă pentru consecinţe. La naiba! Nu muncise, oare, ani de zile ca să-şi înfrângă vechiul obicei de a lăsa pasiunea să o conducă? Nu transformase autocontrolul în ştiinţă?
Avea în faţă un alt început, într-un oraş necunoscut unde nimeni nu-i ştia trecutul. Avea o identitate nouă care îi oferea libertatea de a fi un cetăţean oarecare, cu relaţii obişnuite. Avea o carieră, scria după pofta inimii, inventând lumi, personaje, crize, dar mai ales sfârşituri fericite.
Cu toate că o ţinea în braţe, grija lui Ştefan pentru Sara nu dispăru. Cele trei săptămâni de când rămăsese fără menajeră nu trecuseră uşor, dar se descurcase. Pentru după-amieze şi sfârşituri de săptămână avea o listă întreagă de adolescenţi de unde să aleagă. În timpul zilei, când nu reuşea să ajungă el la grădiniţă, cineva îl înlocuia. Astăzi, întârziase puţin, dar nu era prima oară. Când se întâmpla aşa, Sara ruga o prietenă sau două să rămână cu ea. Negăsind-o în curtea grădiniţei transmisese un semnal de alertă şi, în câteva minute, majoritatea subordonaţilor disponibili o căutau. Şi în tot acest timp, Sara se aflase, de fapt, chiar în curtea casei lor. Se va glumi ceva vreme pe seama acestei întâmplări!
Cu fetiţa în braţe, ridică receptorul s-o anunţe pe Carmen că totul e în regulă.
-Tati, trebuie să-i dăm Blăniţei să mănânce. Pot să-i dau ton?
-Îi dai recompensă pentru că a fugit?
-Zău, tati...
Fetiţa se răsuci, iar el o lăsă jos. Vorbi la telefon. Din vocea dispecerei înţelese că Sara va deveni regina postului de poliţie după ce iscase atâta tărăboi. Să mai încerci să schimbi comportamentul inacceptabil al unui copil! Resemnat, închise telefonul şi se întoarse la Sara. La numai cinci ani, puştoaica avea o personalitate atât de puternică, încât îi era greu să fie dur cu ea. Şi era tatăl ei. Toţi ceilalţi o tratau ca pe o prinţesă.
-Deci, te bat la fund, sau te trimit la culcare fără să mănânci sau te consemnez în casă pentru tot restul vieţii?
Ea chicoti, iar el se înduioşă.
-Sara, nu e deloc amuzant. Te-am căutat mai bine de un ceas şi la fel au făcut o mulţime de alte persoane. Ne-am făcut griji pentru tine.
-Dar am venit direct acasă. Pati şi Carina nu trebuie să aştepte să vină cineva să le ia. Eu de ce trebuie să stau?
-Pentru că Pati şi Carina merg împreună la Carina acasă, iar mămica ei e acolo şi le aşteaptă.
-Nu e vina mea. Eu nu am mămică. Şi când tu nu vii, e plictisitor la grădi.
Ştefan îşi înăbuşi un oftat. Nu putea s-o contrazică şi nici nu ştia cum să-i insufle un strop de precauţie fără să o sperie.
-Ştiu, Sara, dar...
- Nu te supăra, tati.
-Nu sunt supărat, Sara, dar eu...
-Atunci nu te încrunta.
Faţa ei căpătă o uitătură fioroasă pentru vreo două secunde, apoi izbucni în râs.
-Bine, sunt supărat. Nu vreau să mai pleci vreodată singură de la grădiniţă.
Sara continuă să râdă, amintindu-i de Camelia. Cândva, inconştienţa soţiei lui că viaţa nu ascunde primejdii îl convinsese şi pe el; ea credea sincer că este invulnerabilă şi nu era niciodată prudentă. În urmă cu doi ani, bazându-se pe experienţa de-o viaţă pe drumurile din împrejurimi, înfruntase viscolul. Dar pierduse controlul maşinii şi murise în accident. De atunci, frica de a nu o pierde şi pe Sara îl făcea să fie permanent în alertă.
Sara împinse un scaun spre bufet şi se sui pe el ca să ajungă la deschizătorul de conserve. Siguranţa de care dădea dovadă în bucătărie îi reaminti lui Ştefan cât de repede cresc copiii şi îi întări temerile.
-Ai auzit ce am spus? Nu vreau să hoinăreşti de una singură .
-Bine.
Dar promisiunea veni cu atâta uşurinţă încât Ştefan simţi că fata nu înţelesese. Îl îngrozea gândul că ar trebui să o înveţe să fie precaută, dar era necesar; pe străzi circulau prea multe persoane rău intenţionate.
După ce deschise conserva, Sara îl privi peste umăr.
-Doamna aceea era simpatică.
-Era? Cu un efort, Ştefan se eliberă de gânduri şi reveni la realitate.
"Doamna aceea". Noua vecină. El ar fi spus că este reţinută. Avea nevoie de o întâlnire calmă pentru a-şi face o impresie reală despre ea.
-Da,da, continuă Sara. Şi e şi drăgută.
- Zău? Mai degrabă frumoasă, gândi el. Avea pielea măslinie, ochii închişi la culoare şi părul negru. Oasele subţiri şi trăsăturile delicate creau impresia de fragilitate, impresie ce ar trezi în orice bărbat nevoia de a fi protector. Era evident frumoasă.
-Te rog tati, lasă-mă să mă duc înapoi.
Copila dorea să facă o vizită noii vecine. Despre asta, el avea păreri ferme.
-Ce te-am învăţat mereu despre vorbitul cu străinii?
-Cei care trăiesc în acelaşi loc nu sunt străini.
-Nu ştim nimic despre ea.
-Putem s-o întrebăm.
Copilul avea dreptate. Într-un fel. Până acum, în Vatra Dornei, vecinii nu erau străini. Dar ororile marilor oraşe ajungeau şi aici. Iar câteodată pericolul se ascundea în cele mai neaşteptate locuri.
Luă faţa Sarei în palme.
-Promite-mi că nu o să te duci acolo singură.
. -Atunci vino cu mine. Pentru că s-ar putea să moară şi ea, ca mămica, şi atunci n-o să am cum să mi-o amintesc. Te rog.
Ştefan o strânse pe Sara la piept. Un copil n-ar trebui să aibă de-a face cu imprevizibilul vieţii. N-ar trebui să se joace de-a amintirile încercând să nu uite chipul cuiva iubit. Şi n-ar trebui să fie lipsit de bunătate, doar pentru că într-o noapte rece, mama ei murise într-un accident de maşină, lăsându-şi soţul în faţa necunoscutului.
- Să mă mai gândesc. Între timp, nu te duce acolo singură.
-Mulţumesc, tati.
Sara îi dărui un pupic zgomotos însoţit de un chicotit. Apoi făcu un pas înapoi privindu-l serioasă.
-Tati, eu o să mai am vreodată o mămică?
-Nu ştiu.
Uneori, se gândise şi el la asta. Mai ales când nu ştia cum să-i dea fiicei lui tot ce avea nevoie. Sau în momentele în care Sara era prea neastâmpărată pentru ca o singură persoană să se poată descurca. Se gândise şi astăzi, când n-o găsise la grădiniţă. Dar o căsătorie nu însemna neapărat că Sara va avea o mamă care s-o supravegheze permanent, sau că el va găsi o femeie care să educe nesăbuinţa fetiţei. Mai mult de atât, Ştefan nu era sigur că ar mai fi vrut o soţie. Înainte de moartea Cameliei , considerase riscurile vieţii ca pe ceva normal, ca făcând parte din meseria lui. Acum, le folosea ca scară valorică pentru toate aspectele existenţei.
-Când Pisi s-a pierdut şi mi-a fost tare dor de ea, am luat altă pisică.
Nu foarte sigur unde voia să ajungă Sara, Ştefan o luă în braţe.
-Am fost norocoşi s-o găsim pe Blăniţă.
-Nu putem să căutăm o altă mămică?
.-Nu cred că e aşa de simplu, Sara.
-Ba da, tati. Sara se desprinse chicotind din îmbrăţişare. Mi-am dorit-o pe Blăniţă şi am avut-o. Acum o să-mi doresc o nouă mămică.
Sara coborî de pe genunchii lui, luă conserva şi fugi să o golească în farfuria pisicii. Grozav! Acum îşi dorea o nouă mămică de parcă lumea le oferea ca pe pisoi, prin intermediul rubricii de mică publicitate. Spală, găteşte, calcă. Instruită chiar şi pentru curăţenie.
Era un copil minunat, iar el i-ar fi dat şi luna de pe cer dacă ar fi putut. Se acomodase cu dispariţia Cameliei mai bine decât se aşteptase toată lumea. De ce să nu rămână lucrurile aşa cum erau?
Fetiţa se ghemuise lângă Blăniţă, mângâind-o ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Vârful ciorapului din piciorul stâng era prăfuit.
. -Sara, unde este pantoful tău?
-Nu ştiu.
-Când l-ai văzut ultima dată?
Ea se gândi un pic, dar nu existau prea mari şanse să-şi amintească, din moment ce nici măcar nu observase că nu-l mai are.
-Îl aveam când am venit acasă.
-Îl aveai şi când ai ajuns aici?
-Poate...
-Îl aveai când ai vizitat-o pe doamna cea drăguţă?
-Nu-mi aduc aminte, ridică Sara din umeri.
-Of! Cum poţi să nu-ţi dai seama că nu mai ai un pantof?
Umezindu-şi buza de sus cu limba, fetiţa îşi examină iarăşi piciorul.
-Trebuie să fie undeva.
Da. Oriunde între bucătărie şi grădiniţă. Doar câţiva kilometri, pentru că Ştefan nu era sigur că Sara ţinuse drumul şi nici că va fi în stare să-şi amintească traseul.
Nu avea rost să caute peste tot, dar putea verifica la noua vecină. De fapt, lipsa pantofului era o scuză foarte bună pentru a îndeplini rugămintea Sarei şi să-i facă o vizită noii vecine. Să-i afle numele. Să-şi dea seama dacă se putea baza pe grija ei pentru fetiţă. În definitiv, cu cât erau mai multe persoane care să o supravegheze, cu atât mai bine.
Iulia nu reuşea să şi-o scoată din minte pe Sara. Şi nici pe tatăl ei. O lăsaseră cu gândurile învălmăşite şi nimic din ce încercase nu-i readuse liniştea. Nici duşul, nici pregătitul cinei, nici despachetatul altor cutii. Într-un final, renunţă. Îşi puse încă o cană de ceai, alese o muzică melancolică şi se înfofoli într-o pătură lângă foc. Nu ştia sigur cine o impresionase mai tare. Fetiţa sau tatăl ei. Tatăl era poliţist. Şi ce dacă? Trecutul era trecut. Cu noua identitate avea cazierul curat, conştiinţa curată şi un viitor fără restricţii.
Din nefericire,cunoştea prea bine şi sistemul şi oamenii pentru a fi indiferentă. Pentru oameni era suficientă o undă de suspiciune care putea duce la judecată; o impresie devine rapid faptă, iar păcatele trecute nu sunt niciodată uitate.
În ce priveşte sistemul, un singur pas greşit era suficient pentru ca o persoană să alunece în încurcături, iar după aceea îţi puteai lua adio de la o viaţă normală.
Îşi sorbi ceaiul şi se întinse pe spate, închizând ochii. Nu. Societatea nu era perfectă, deşi majoritatea oamenilor se străduiau. Ea nu se putea învinovăţi decât pe sine.
Greşise lăsându-se condusă de emoţii fără împotrivire. Durerea provocată de moartea mamei o aruncase în braţele lui Marius. Ajunsese să facă orice i-ar fi cerut el şi îl scuzase pentru abuzurile la care o supusese.
Dragostea pentru copil o orbise şi nu mai văzuse cât de mult se deteriorase relaţia dintre ei.
Trăsese concluziile şi încercase să-şi impuna autocontrolul. Se obişnuise să cântărească variantele, să se gândească bine înainte de a acţiona. Învăţase să privească înainte, încercând să-şi imagineze unde vor duce diferitele alternative. Credea că se poate controla.
Ha!
Ce iluzie!
Astăzi explodaseră atâtea emoţii într-un timp atât de scurt, încât nu reuşise să le analizeze pe toate. Începând cu sentimentele pe care nu le mai trăise de când o pierduse le Ana. Nu mai făcea parte din viaţa fetiţei ei de când aceasta avea opt luni. Nu o văzuse făcând primii paşi, învăţând să numere sau să spună cât este ceasul. Nu ştia dacă Ana lua lecţii de muzică, sau dacă juca fotbal, sau dacă ştia să călărească. N-o auzise niciodată pe Ana cântând un cântec… Din dorinţa de a-i da fiicei ei o şansă îşi refuzase orice drept de a mai face parte din viaţa ei.
Putea cineva s-o condamne pentru că se bucurase scurtă vreme de compania Sarei?
Tatăl copilului ar fi avut acest drept. Şi era clar că o şi făcea. Oftă. Mai bine aşa. Nu se vedea în relaţii bune cu un poliţist, indiferent că erau sau nu vecini, indiferent cât de mult i-ar fi plăcut să o cunoască mai bine pe Sara.
2.
Într-un cartier plin de case luminate din plin, a ei părea întunecată şi singuratică. Un singur spot lumina o cameră pe la parter. Dădea impresia că nu este nimeni acasă. Ştefan urcă pe alee şi apăsă butonul soneriei.
Sara îl pisase toată după-amiaza să meargă în vizită la doamna cea prietenoasă. Fusese una din acele zile în care nu găsise pe nimeni care să aibă grijă de ea şi petrecuse toată după-amiaza la sediul poliţiei unde fetiţa o lăudase pe noua vecină tuturor celor care doriseră să o asculte. Insistenţele că „ea” spusese asta şi „ea” făcuse cealaltă determinaseră tot personalul să se alăture cruciadei copilului. Ştefan era teribil de fericit că Sara nu-şi găsea un pantof şi că putea folosi asta drept scuză pentru o vizită.
Laudele continue ale fetiţei îl determinaseră să-şi amintească de zeci de ori întâlnirea. Ar fi trebuit să-i mulţumească pentru grija faţă de Sara, în loc să reacţioneze ca un sălbatic care îşi apără teritoriul. Se pare că o speriase destul de tare din moment ce ea capitulase atât de rapid. Dar nerăbdarea de a o muştrului pe Sara era prea mare ca să mai fie capabil să se gândească la orice altceva.
Neauzind soneria, Ştefan apăsă iar butonul. Tot nimic. Ciocăni, dar nimeni nu veni la uşă. Apăsă soneria încă o dată apoi se întoarse să plece.
Se află la jumătatea aleii când lumina îl inundă. Ştefan se întoarse uimit. Din spatele uşii cu plasă chipul ei era pe jumătate în întuneric.
-Da?
Vocea părea mult mai atrăgătoare decât şi-o amintea el; mai sexy, mai aspră. Alte împrejurări, dar aceeaşi femeie.
Şi parcă nu la fel. În lumina zilei părea provocatoare, austeră, controlată. În seara rece şi tăcută părea vulnerabilă.
-Sunt tatăl Sarei.
-A!
Nu-l invită înăuntru, nici nu deschise uşa. Nefiind o persoană care să se lase intimidată de atitudine, mai cu seamă de una la care contribuise, Ştefan făcu drumul înapoi.
-Deranjez?
-Ce doreşti?
Încercă să privească lucrurile din punctul ei de vedere. Se aflau în Vatra Dornei, un orăşel prietenos unde majoritatea locuitorilor credeau, asemenea Cameliei, că nimic rău nu li se poate întâmpla. Ea nu avea la fel de multă încredere. Ştefan se întrebă dacă nu cumva comportamentul lui grosolan, de la prima întâlnire, era de vină. Sau poate că precauţia ei instinctivă se datora unui oraş mare şi rău.
Era exact genul de reţinere pentru care şi-ar fi dat jumătate din salariu dacă ar fi reuşit să i-o insufle Sarei. Însă adresată lui îi displăcu. Era ca o barieră între el şi noua vecină, cu toate că trăiau atât de aproape. Se bucurase toată viaţa de încrederea vecinilor. Acum, neaşteptata comparaţie dintre ce dorea pentru Sara şi ce dorea pentru el însuşi îl irită. Simţi rezerva pe care această femeie o impunea în jurul ei ca pe o provocare. Cu un zâmbet larg, pentru a se relaxa atmosfera spuse:
-Îmi pare rău că vă deranjez, dar Sara şi-a pierdut un pantof după-amiază şi încerc să-l găsesc.
Într-o secundă, reţinerea se transformase în grijă.
-O, Doamne. Probabil că este încă între scândurile de la gard. Vă rog să intraţi. Azi-dimineaţă, când am despachetat lucrurile din bucătărie, am văzut o lanternă pe undeva şi cu un pic de noroc o să-mi aduc aminte unde am pus-o. După aceea mergem direct în grădină.
Lanterna se afla în sertar şi la strălucirea ei slabă îl conduse în grădină. Trecură de portiţă, ieşiră în alee şi lumină zăbrelele gardului. Când observă pantoful Sarei, stomacul lui Ştefan se strânse. Dacă Sara ar fi căzut, în timp ce piciorul era prins atât de sus, cu siguranţă şi l-ar fi rupt asemenea unui băţ uscat. Furios şi speriat în egală măsură, Ştefan scoase pantoful din gard.
-Am prins-o înainte să cadă.
Nici vorbele femeii, nici tonul ei calm nu-l convinseră. Pentru ca pantoful să rămână uitat în gard trebuia ca ea s-o fi prins pe Sara în timp ce ea cădea. Îi salvase fiica de un picior rupt; sau mai rău. Datorită ei, Sara era în siguranţă acasă. Gândul la ce s-ar fi putut întâmpla îl înfioră. Dorea să doboare barierele dintre ei, deschizând calea spre o prietenie normală, ca între vecini.
-Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.
-E bine că am fost de ajutor, ridică ea din umeri.
Ştefan zâmbi, cu toate că ea nu-l putea vedea în întuneric.
-Crezi că pot intra câteva minute? Sara m-a rugat întreaga după-amiază să o las să vină în vizită, dar poate că ar fi mai bine ca înainte de asta să te simţi în largul tău în ce mă priveşte.
Ea ezită şi din cauza întunericului Ştefan nu-şi dădea seama dacă îl aproba sau căuta o scuză. Tocmai când renunţase să mai spere, vocea ei se auzi în noaptea liniştită.
-Bine, câteva minute.
Zâmbind în sinea lui, o urmă înapoi, în casă. Îl conduse direct în sufragerie. Când trecuse prima oară prin casă fusese prea preocupat de pantofiorul fetiţei pentru a observa ce îl înconjoară. Ceea ce vedea acum îl readuse la realitate. Camera ţipa de singurătate. Cutii de carton aşteptau cuminţi lângă perete să le vină rândul la despachetat. Lângă peretele opus, opt sau zece grămezi înalte de cărţi formau o bordură neregulată. Pe podeaua din lemn nu erau covoare; perdelele arătau ca şi când s-ar fi aflat la geamuri de cel puţin cincizeci de ani, iar pătratele decolorate de pe pereţii goi indicau locurile unde alţi proprietari avuseseră tablourile. Cele două fotolii desperecheate, aflate de-o parte şi de alta a şemineului în care ardea focul, erau singurele semne că în casă locuia cineva. Intensitatea izolării ei îi strânse inima. Când murise Camelia, el se simţise la fel cum arată această cameră.
-Să-ţi aduc ceva de băut? Cafea? Suc? Vin alb?
Însă Ştefan dorea mai mult ca oricând să o cunoască mai bine.
-Nu trebuie să te deranjezi.
- Am apă de la robinet, suc de portocale în frigider, iar cafeaua este decofeinizată, dar proaspătă. Vinul trebui deschis.
Nu zâmbise, dar îi expusese variantele cu o amabilitate care îl determină să creadă că nu regretă că îl invitase în casă.
Cafeua părea o opţiune prea oficială. Apa prea banală. Vinul prea intimă.
-Suc e foarte bine.
Femeia purta blugi, un pulover lung, în nuanţă pală, mulat pe mijloc şi pe şolduri, pantofi fără toc. Îi părea fără apărare, la fel de reţinută ca şi după-amiază.
Iulia servi sucul în pahare înalte cu picior. Cristal, din câte îşi dădea el seama; contradicţia cu mobilierul sărăcios îl determină să o privească stăruitor.
-Ia loc, te rog.
Un pic stingherit, Ştefan se aşeză oferindu-i un zâmbet larg, în speranţa că o va convinge de recunoştinţa pe care o simţea. Iulia se ghemui în fotoliu, cu un genunchi sub ea iar celalalt la piept, într-o poziţie despre care el nu ştia dacă să creadă că este de relaxare sau de apărare. Nu ştia cum să interpreteze nici privirea ei : curioasă sau precaută.
- Poate că ar fi timpul să facem cunoştinţă. Eu sunt Ştefan Toma.
- Iulia Paşca.
Sorbi din suc, apoi coborî paharul cu un zâmbet uşor. Flăcările îi luminau chipul şi părul. Era o apariţie delicată, frumoasă şi părea mai tânără decât după-amiază. Probabil că din cauza luminii puternice a soarelui Iulia îi păruse o persoană care ştia să înfrunte orice. Ştefan îşi concentră atenţia spre conversaţie.
-Aş dori să-ţi explic episodul de după-amiază.
-Nu e necesar.
-Ba cred că da. Menajera mea a plecat acum câteva săptămâni şi nu am reuşit să găsesc pe cineva care să o înlocuiască. Din cauza asta încerc să ajung la grădiniţă când iese Sara, dar ea face doar ce doreşte. Nu e prima oară când trebuie s-o caut.
-Nu pot decât să bănuiesc ce de griji ţi-ai făcut.
- Mda.
Dar lui nu i se păruse doar o bănuială. Ceva din tonul sau expresia ei îi spunea că trăise o astfel de îngrijorare. Nu mi-aş ierta-o niciodată dacă i s-ar întâmpla ceva.
-Ca orice părinte.
Privirile lor se întâlniră deasupra paharelor. Ceva din ochii ei se răspândi în cameră, încălzind pielea lui Ştefan.
-Sara a fost încântată de vizita pe care ţi-a făcut-o.
-Şi mie mi-a făcut plăcere.
-I-ai dat ceva ce eu nu realizasem că are nevoie.
Înainte de a răspunde, trăsăturile Iuliei încremeniră într-un moment de ezitare.
-Poate că a fost un schimb cinstit.
-Mama ei a murit acum doi ani. N-a fost uşor pentru niciunul dintre noi doi.
-Cred.
În acea singură şoaptă, Ştefan recunoscu nostalgia. Dar ea vorbi înainte ca el să ştie ce ar trebui să spună.
-Voiam să-ţi fac un întreg proces de intenţie pentru că o lăsaseşi singură.
-Începutul îţi reuşise, îi aminti el. Ce te-a potolit?
-Un instinct de conservare foarte puternic, răspunse cu un început de zâmbet. Ca să-l acopere, Iulia ridică paharul şi privirile se întâlniră iarăşi peste marginile cristalului.
-Îmi pare rău, izbucni Ştefan în râs , aşezându-se confortabil, picior peste picior.
-De fapt, îngrijorarea ta m-a liniştit pe mine. Mă irita gândul că hoinăreşte fără ca nimănui să-i pese.
Cu toate că Ştefan nu reuşea să-şi dea seama prea bine de ce, Iulia era cu adevărat îngrijorată de fiica sa. O atât de intensă senzaţie de căldură, de interes nu simţise niciodată, nici chiar din partea acelor prieteni care îl ajutaseră să umple golul rămas după moartea Cameliei.
-Cu ce vă ocupaţi?
-Sunt scriitoare.
- Şi de unde vii?
-Bucureşti.
-Tocmai la timp să te bucuri de iarna de la munte.
-Mă plictisisem de atâta poluare.
Ochii Iuliei licăriră în lumina focului, iar el nu era sigur dacă scânteia fusese o părere a lui sau a amintire a ei. Era derutat. Înţelegerea personalităţilor făcea parte din meseria de poliţist şi chiar se pricepea la asta. Dar cu ea nu reuşea. Ştefan poseda un al şaselea simţ, cu rezultate în aproape toate cazurile. De obicei, era capabil să spună dacă cineva minte, se eschivează de la răspunsuri, se preface, se teme sau doreşte să coopereze. Nimic din toate astea nu i se potriveau Iuliei.
Iulia sorbi din pahar.
-Eşti de aici?
-Din nord-estul ţării. Părinţii mei locuiesc în Suceava.
Ea se ridică, îndreptându-se spre şemineu. Lumina flăcărilor îi dansa pe o jumătate a feţii, lăsând cealaltă jumătate în penumbră.
-Am auzit că e frumos acolo.
Aproape la fel de frumos ca ceea ce privea el acum. Înăbuşi emoţia din spatele acestui gând. Iulia era o străină. În urmă cu douăzeci de minute nici nu ştia cum o cheamă. În urmă cu zece ore nici nu ştia că există. Trebuia să se concentreze la motivul pentru care se găsea aici. Pentru Sara. Asta nu avea nimic de-a face cu Iulia, cu singurătatea ei, cu vulnerabilitatea ei sau cu blestemata de strălucire pe care o radia în jur. Dar, la naiba, era desăvârşită.
-Merg cu Sara acolo ori de câte ori am ocazia.
Iulia îşi termină sucul liniştită. Emoţia ce vibra în el nu fusese resimţită la fel de puternic şi de ea.
-Părinţii tăi trăiesc?
-Da. Sunt proprietarii unui magazin care merge la fel de bine ca la început. Ai tăi?
-I-am pierdut cu multă vreme în urmă. Presupun că o iubesc la nebunie pe Sara.
-Cam aşa.
-E un copil norocos.
-Are un talent deosebit să câştige inimile celor din jur. Părinţii mei cred că ar putea merge şi pe apă.
-Le dau dreptate. E un copil deschis.
Ştefan veni lângă ea.
-M-a bătut la cap toată după-amiaza să o las să vină în vizită.
Chipul femeii se lumină de încântare, ca al unui copil ce primeşte o jucărie, iar ochii îi străluciră mai tare. Inima îi pulsa mai rapid,mai dens, mai dulce.
Vibră în nervii lui Ştefan până ce mâinile începură să-i tremure. Din dorinţa de a o atinge. Brusc, realiză că nu mai poate rămâne acolo. Nici măcar un minut în plus. Nici măcar o secundă. Sau dacă nu, o va lua în braţe şi o va săruta la nesfârşit...sau cel puţin până ce ar dispărea tensiunea dintre ei. Chiar dacă Iulia nu simţise nimic.
-Ar trebui să plec. Am găsit pantoful Sarei. De asta am venit.
-Da.
Rezistând dorinţei care îl atrăgea ca un magnet, Ştefan reveni în mijlocul camerei. Calmă, asemenea unei căprioare pe o pajişte, ea îl urmări cu privirea.
-Îţi mulţumesc că ai venit, domnule Toma. ţ
-Ştefan, insistă el, deşi recunoscuse fiorii primejdiei în emoţia ce pulsa între ei.
Iulia rămase la fereastră privindu-l cum iese din curte pentru a doua oară în acea zi. Dumnezeule, ce grea încercare! Devenise imună la sentimente violente şi asta îi plăcea. Până astăzi, toate erau adevărate. Până când Sara şi Ştefan intraseră impetuos în viaţa ei. Cât rămăsese el în sufragerie? Mai puţin de patruzeci şi cinci de minute. Patruzeci şi cinci de minute de tortură, cu emoţiile gata să explodeze. Îngrijorare. Invidie. Emoţie. Milă. Anticipare. Dorinţă. Doamne, mai ales dorinţă. Izbucnise între ei precum electricitatea dintr-un cablu neizolat. Arzătoare şi mortală. Ar fi fost imposibil să o ignore. De mai bine de zece ani, de când îl cunoscuse pe Marius, nu mai avea prieteni. Aproape de la prima întâlnire o despărţise de micul cerc de prieteni. Fusese atât de îndrăgostită de el încât nu observase. Pe atunci credea că dragostea poate vindeca orice rană şi umple orice gol. Şi iubea prea mult pentru a înţelege că lucrurile nu erau deloc aşa. Cândva nu ar fi reuşit să trăiască fără iubirea lui Marius. Acum avea nevoie disperată de prieteni! Dar cum ar putea face asta? Pentru prima oară de când o dăduse pe Ana, trăise bucuria alături de Sara. Pustiul din sufletul ei revenea încet la viaţă. Era doar un început timid pe care nu se simţea în stare să-l distrugă. Indiferent de cât de mult o îngrozea emoţia dintre ea şi Ştefan, îşi va deschide inima în faţa copilei.
Nereuşind să adoarmă, Ştefan îmbrăcă treningul şi ieşi să alerge. La ora trei dimineaţă străzile erau pustii, iar liniştea îi calmă gândurile. Se asigură că Sara doarme şi, privind-o, inima îşi grăbi iarăşi ritmul. O iubea dincolo de orice închipuire şi ar fi înfruntat întreaga lume, doar ca să o ştie în siguranţă. Şi ieri întâlnise pe cineva dornic să i se alăture. Era sigur de asta, deşi n-ar fi fost capabil să explice motivul. Avea în minte doar momentele petrecute în sufrageria ei. Fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare privire. Şi un amănunt îi devenea tot mai clar : nu aflase aproape nimic despre noua vecină. Era scriitoare, venea din Bucureşti şi era orfană. Doar atât. El întrebase, dar nu primise niciun răspuns. În schimb, el povestise despre viaţa lui. Conversaţia nu lâncezise. Dar Iulia reuşise să evite orice detaliu despre ea. De ce? În mai puţin de o oră, în două întâlniri separate, şi el şi Sara trăiseră alături de ea experienţe emoţionale,profunde. Copila primise atâta consolare şi bunăvoinţă cum nu avusese vreodată parte de la moartea mamei ei şi, în acest fel, Iulia deschisese în sufletul lui porţile prieteniei şi dorinţei.
Însă Ştefan spera mai mult de la ea. În cei doi ani trecuţi de când Camelia dispăruse din viaţa lor, Sara devenise centrul Universului pentru Ştefan şi cu ajutorul menajerei, se descurcase bine. Deci totul se schimbase în urmă cu doar trei săptămâni când îşi pierduse menajera? Sau abia în această după-amiază când Sara o întâlnise prima oară pe Iulia?
De la fereastra din spate, Iulia privea casa familiei Toma. Se lipi de pervaz. Ştefan părea la fel de prietenos şi de sincer ca orice bărbat din vecini. Dar era poliţist. Ce ar crede despre ea dacă ar sti adevărul? Era obligată să îi spună? Nu trebuia să fie. Îşi plătise datoria faţă de societate. Liberă în sfârşit, îşi scuturase pulberea trecutului de pe umeri, alesese un nume nou, un oraş nou. Nimeni, nici măcar şeful poliţiei din noul ei oraş nu trebuia să-i ştie trecutul. Faptul că erau vecini nu o obliga să dezvăluie umbrele care îi întunecaseră ultimii ani. Ce rost avea să-şi construiască o nouă existenţă dacă mărturirea adevărul de la prima adiere de teamă?
După jaf, îşi asumase consecinţele alegerilor făcute, fără ca vreodată să se sustragă repercursiunilor legale şi logice ale faptelor. Nu ştiuse că Marius intenţiona să dea o spargere la magazinul cu articole casnice. Nu ştiuse că îl omorâse pe vânzător. Dar atunci când el dăduse buzna afară, urlând la ea să pornească maşina şi ameninţând-o cu pistolul pe Ana, apăsă pedala de acceleraţie la maximum. Şi din acel moment, viaţa Iuliei fusese iadul pe pământ. La început, îţi imaginase că odată plătită datoria faţă de societate, totul va fi şters cu buretele şi viaţa va merge înainte. Dar după ce ieşise din închisoare descoperise că indiferent de chinul îndurat, unele lucruri nu se uită niciodată.
În perioada eliberării condiţionate fusese evitată, hărţuită, expusă oprobiului public şi dată ca exemplu negativ adolescentelor. Trecutul o urmărea oriunde, indiferent cât de corectă era. Acum dorea să înceapă o viaţă nouă şi această dorinţă era mai presus decât cariera sau fericirea imediată. Nu avea de gând să rişte. Nici chiar pentru bărbatul care îi reamintea că este o fiinţă cu dorinţe şi sentimente, pe care le refuzase unsprezece ani.
Se întoarse în bucătărie, umplu un pahar cu apă şi bău cu poftă. Trecuseră zece ani de la nenorocierea vieţii ei şi plătise scump greşeala. Îşi dovedise sieşi că invinsese, devenind o scriitoare apreciată şi neîncălcând legea nici măcar cu un pas. Îşi câştigase pe deplin independenţa şi libertatea când ultimul ei roman fusese un real succes.
După eliberare, petrecuse următorii ani muncind să se transforme. Nu avea de gând să lase atâta efort doar pentru că un şir de întâmplări neprevăzute continuau să-i amintească realitatea. Cu atât mai mult cu cât neprevăzutul izvora dintr-o emoţie atât de periculoasă ca dorinţa.
3.
-Bună încercare, Ştefan, râse
Dana. Dar n-am de gând să devin educatoare, nici măcar pentru tine.
Nemulţumit, Ştefan îndesă un
cauciuc uzat în coş. În mai puţin de un ceas Sara ieşea de la grădiniţă, iar el
nu avea încă unde să o lase. Şi dacă nu o să ajungă la timp, fetiţa ar putea
hotărî să plece iarăşi de una singură. Nu mai avea încredere în ea că îl
aşteaptă şi de două zile ajunsese la timp.
La fel de bine ar putea demisiona,
devenind casnic, pentru că nu mai reuşea să facă faţă îndatoririlor zilnice.
Zâmbind răutăcios în receptor ca să nu dea frâu liber iritării.
-Încercarea moarte n-are.
-Dar să vii să o iei pe la şase,
nu e nicio problemă să stea cu mine până atunci.
-Eşti un înger, o aduc imediat
după ce iese de la grădiniţă.
-Dan o să fie încântat să aibă cu
cine să se joace.
-Grozav. Mulţumesc. Rămân dator.
Familia Stan avea o fermă la afară
din oraş, unde Dana preda echitaţie şi antrena cai. Numele ei se afla primul pe
lista de baby-sitter a lui Ştefan din două motive. Mai întâi, Dana fusese
colegă de şcoală cu Camelia şi n-ar fi refuzat un prieten vechi. Apoi, cu toate
că ar fi preferat să o ştie pe Sara undeva în oraş, după trei săptămâni de
încercări zadarnice pentru a găsi o soluţie permanentă, îşi lărgise aria de
căutare.
Doamna Ica locuise la ei de la
moartea Cameliei şi el fusese sigur că va rămâne pentru totdeauna. Dar se
mutase pe neaşteptate în Constanţa, ca să-şi îngrijească mama foarte bătrână,
lăsându-l pe Ştefan total dezorientat. Doar din vina lui. Ar fi trebuit să fi
avut un plan de rezervă. Însă totul mergea aşa de bine!
Încerca încă să găsească o femeie
dispusă să se mute la ei. Orele libere pe care le avea erau sporadice şi
imprevizibile.
Un ciocănit insistent în uşă
biroului îl aduse la realitate.
Carmen intră cu paşi mari, fără a
mai aştepta invitaţia, aruncându-i ziarul pe birou.
-Se pare că ne aflăm pe ultima
sută de metri în cursa pentru terenul de fotbal.
-La dracu! Ştefan îşi îndreptă
scaunul spre birou pentru a vedea ce provocase indignarea lui Carmen. Privirea
îi pică pe articolul al cărui titlu era încercuit cu o linie subţire, neagră.
În urmă cu zece luni, un grup de
părinţi formaseră o organizaţie pe care o numiseră Activităţi Distractive
pentru Tineri. Ajunseră la concluzia că e foarte posibil ca adolescenţii să nu
mai intre în buclucuri dacă ar avea un loc unde să-şi petreacă timpul, aşa că
înaintaseră o propunere primăriei locale, pentru construirea unui complex, pe
un teren neexploatat de autorităţi de ani de zile. Proiectaseră spaţii pentru
terenuri de baschet, volei, tenis, handbal, un club de dans, o piscină, o sală
pentru jocuri la calculator, ba chiar şi un amfiteatru pentru spectacole şi
concerte în aer liber. Primarul, poliţia, toate autorităţile aprobaseră imediat
ideea.
În acelaşi timp, un consilier
local introduse o propunere pentru construirea unui supermarket pe acel teren.
Flaviu Popescu o prezentase ca peo idee la care lucra demult, cu toate că la
urechile lui Ştefan nu ajunsese nici un zvon despre aşa ceva. La scurt timp
după aceea, un grup de afacerişti porniseră o campanie susţinută în favoarea
celui de-al doilea proiect. Acum existau două opţiuni pentru Vatra Dornei : ADT
şi supermarket.
Cu toate că Popescu descrisese
ideea ca fiind o propunere legitimă încerca să-şi impună punctul de vedere
folosind temerile oamenilor. Susţinea că a-i invita pe adolescenţi în Vatra
Dornei ar fi însemnat transformarea locului în zonă de înfruntare pentru
bandele de stradă. Amintise de droguri, sex şi violenţă deşi contracandidaţii
îşi oferiseră propriile resurse pentru construcţie, iar după aceea, timpul şi
talentul pentru a supraveghea activităţile sportive, petrecerile şi celelalte evenimente.
Prejudecăţile intolerante ale lui Flaviu Popescu înfierbântau sângele lui Ştefan. Un procent ridicat din resursele poliţiei era cheltuit pe problemele create de delicvenţa juvenilă. Consumul de alcool sau droguri, vandalismul, violenţa, şofatul fără carnet, toate îl determinaseră adeseori să se întrebe în ce măsură erau cauzate de plictiseală.
Termină de citit articolul despre întâlnirea pe care cele două grupuri o avuseseră cu o seară înainte, împături ziarul şi i-l înapoie lui Carmen.
-Chiar că încep să-l urăsc pe bunul consilier.
Ridică receptorul telefonului şi formă numărul ziarului local.
-Adela, doresc să fac o declaraţie în favoarea centrului pentru tineret, dar să pară ca o ştire.
-Imediat, râse Adela. E clar că ai văzut ziarul.
După ce telefonul se întrerupse, Ştefan trase scaunul mai aproape şi se aşeză.
-Nu sunt sigură că e o idee bună să susţii pe faţă proiectul ăsta.
- Şi tu esti de acord cu mine.
-Dar eu nu candidez pentru funcţia de primar!
-Ce legătură are cu asta?
-Poate are, poate nu.
Tonul grav al lui Carmen îl determină pe Ştefan s-o asculte. Intraseră în poliţie în acelaşi an, Carmen fusese cea care îl sfătuise să candideze pentru funcţia de şef şi sfaturile ei fuseseră întotdeauna înţelepte.
-Bine, dar de ce?
-Popescu foloseşte ideea sa ca pe un atu pentru alegeri, iar entuziasmul de care dă dovadă îi sporeşte numărul de prieteni.
-Şi ce legătură are asta cu organizaţia mea?
-În cazul în care va avea impresia că eşti adversarul propunerii lui, tu vei fi cel cu care se va lupta.
-Foarte bine. Greşeşte, iar dacă oamenii vor înţelege ce vreau să spun, vor şti şi ei că greşeşte. Chiar dacă primăria ar aloca de trei ori mai mulţi bani pentru lupta împotriva delicvenţei juvenile, nu ar reuşi să ajungă la rezultatele la care ar ajunge ADT. Îi avem de partea noastră pe toţi cei cărora le pasă de copii. Iar asta înseamnă o mulţime de voturi.
-Da, dar nu te vor susţine decât dacă rămâi favoritul în cursa electorală. Dacă Popescu te pune la podea, nu va da înapoi în a te lovi cât timp eşti jos.
Ştefan se gândi câteva momente la spusele lui Carmen. Avea şase săptămâni la dispozitie să se ocupe de orice ar fi încercat Popescu să pună la cale, iar între timp trebuia să găsească o soluţie pentru Sara.
Ştefan ajunse la grădiniţă cu zece minute înainte de sfârşitul programului. Aşteptă răbdător în maşina, cu geamul lăsat. Se aşeză comod în scaun, închise ochii şi respiră adânc. Copiii năvăliră afară. În câteva minute apăru şi Sara. Ştefan îi deschise portiera.
-Buna, Sara.
-Tati, n-ai să crezi. Căţeluşa Clarei are pui şi îmi dă şi mie unul.
-Nu. Fără căţei.
Sara se ridică în genunchi şi îi încolăci gâtul cu braţele.
-Te rog, tati.
-Şi Blăniţă?
-Blăniţă vrea un prieten.
-Câinii nu iubesc pisicile..
Fetiţa îşi lipi faţa de a lui şi parfumul ei de copil îl înduioşă la fel de tare ca şi rugămintea din voce.
-Clara are şi pisică şi căţel şi căţelul are pui.
-Tocmai asta e problema, Sara. Căţeluşii au nevoie de îngrijire, iar de la plecarea doamnei Ica eu nu am găsit pe cineva care să aibă grijă de tine. Poate când vom găsi o altă menajeră vom mai vorbi despre căţel.
-Pe cuvânt?
-Poate.
-Bine.
Apoi, ca şi când ar fi fost luată o hotărâre, Sara se aşeză şi îşi puse centura de siguranţă.
-Am spus, poate.
-Ştiu. Dar zâmbetul ei ştrengăresc, luminos şi încrezător îi spuse lui Ştefan că era deja stabilit. Pun pariu că şi Iuliei i-ar plăcea un căţel. Nu se poate să luăm unul şi pentru ea?
Sara voia să-i dea un căţel! Şi de ce nu? Mai bine decât să locuiască într-o casă pustie de una singură. Porni motorul şi se angajă în trafic.
-Când s-au născut căţeluşii?
-Ieri. Clara m-a chemat să-i văd. Se poate, tati?
-Nu chiar azi. Din moment ce erau aşa de mici, nu era nicio grabă.
-Mergem la tine la serviciu?
-Nu ţi-ar plăcea să mergi să te joci cu Dan Stan?
-Ba da! O să şi călărim?
-Doar dacă mămica lui Dan are timp să stea cu voi. Altfel, să nu te apropii de ţarc.
-Bine.
-Sara, vorbesc foarte serios.
-Iar eu am spus "bine".
-Da, te-am auzit. Dar o cunoştea foarte bine. De acel spirit de aventură al ei se temea cel mai tare. Unele escapade ale copilei păreau floare la ureche pe lângă plecatul de la grădiniţă. Indiferent cât de mult îi displăcea, trebuia să insiste cu supravegherea, chiar şi în cazul unei prietene atât de vechi şi de pricepute cum era Dana.
-Pot să merg la Iulia în seara asta? întrebă Sara. Vreau să-i spun de căţel.
Iulia. Într-o secundă, imaginile reveniră, dorinţa scânteie. Ştefan le îndepărtă.
Sara dorea să fie prietenă cu Iulia. El nu avea niciun motiv să se împotrivească. Dar va reuşi, dacă de fiecare dată când auzea numele ei simţea cum sângele îi fierbe în vene?
Se aflau la o răscruce de drumuri şi ştia pe care trebuia să meargă. Cel al prieteniei. Asta însemna fără fantezii romantice; fără a-şi imagina că ar putea fi interesată de el. Şi fără avansuri din partea lui.
-Tati, pot?
-Să poţi ce, Sara? întrebă în timp ce scotea batista ca să-şi şteargă fruntea umezită.
-Să o vizitez pe Iulia în seara asta.
-Nu cred că e o idee prea bună.
-Tati...
-Distrează-te cu Dan, iubita mea. Iulia nu pleacă nicăieri.
După două zile de la vizita lui Ştefan Toma, el rămăsese o prezenţă constantă în casă şi în mintea ei. Iar ea nu ştia ce să facă. În schimb cartea mergea destul de bine. De fapt, progresa atât de repede încât nu se oprise nici măcar atunci când teribila furtună se năpustise asupra oraşului, cufundând casa în întuneric.
Furtuna aduse ploaie, lapoviţă, ninsoare şi un vânt ce zgâlţâia streşinele şi ferestrele. Copacii se înclinau ameninţător, iar crengile uriaşului plop din curte biciuiau casa. Iulia preluă atmosfera sumbră în paginile romanului, concentrându-se pe o scenă întunecată şi plină de tensiune.
Când se întrerupse curentul electric, mulţumind cerului pentru bateria laptop-ului, Iulia salvă ce scrise, închise aparatul şi aprinse primul foc de la vizita lui Ştefan.
Îi simţea prezenţa ca şi când de-abia ar fi plecat. Îşi aminti felul în care o privise, emoţia care pulsase între ei, vocea lui profundă rezonând în camera sărăcios mobilată.
Îl văzuse doar de două ori. La prima întâlnire zece minute, la a doua mai puţin de o oră. Dar de atunci trăia cu el zi şi noapte.
Nu trebuia să fii un savant ca să-ţi dai seama că era un dezastru.
Când mama ei murise, se agăţase de Marius ca să poată suporta durerea şi să reziste. Iubirea era mult mai simplu de trăit decât disperarea. Şi petrecuse ultimii unsprezece ani plătind această greşeală.
N-o va repeta.
Ştia prea bine că e vulnerabilă din punct de vedere emoţional. Dar spre deosebire de adolescenta de şaisprezece ani, acum avea puterea de a nu ceda sentimentelor.
O rafală neaşteptată de vânt se abătu asupra casei zguduind-o din temelii. Curentul ridică perdelele şi zgâlţâi o fereastră de la etaj. Îşi dori să fi avut cafea pregătită.
Casa îi plăcuse din primul moment, dar nu se gândise să-i cerceteze rezistenţa la furtună. De la prima vizită se îndrăgostise de veranda spaţioasă, de curtea largă, de copacii înalţi,dar mai ales de bucătăria cu fereastră spre răsărit unde îşi lua micul dejun în compania soarelui. Punând încă un buştean pe foc, hotărî că pentru toate astea va trece cu vederea şubrezimea ferestrelor şi gemetele ştreşinilor.
Cu tot şuieratul vântului, auzi pocnetul asemănător unui tunet. A doua rafală sfărâmă creanga unui copac de pe stradă. Iulia se grăbi la fereastră, dar ninsoarea acoperise geamul şi nicio dâră de lumină nu trecea de furtună.
Aţâţă focul, apoi se ghemui în fotoliu înfofolită în şal. Rafalele de vânt cutremurară ferestrele mai puternic decât până atunci. Dintr-o dată un alt bubuit rupse tăcerea. De la etaj se auzi o explozie neaşteptată de sticlă şi lemn sfărmate. Undeva în partea din spate a casei. Pentru o secundă, spaima îi opri respiraţia şi gesturile. Ploaia de sticlă părea că nu se mai opreşte, cu ecouri prelungite pe pereţii pustii, răpăind asemenea grindinei pe podeaua din lemn.
Când îşi recăpătă respiraţia, Iulia orbecăi prin bucătărie în căutarea lanternei. Fugi pe scări şi găsi dormitorul plin de zăpadă şi sticlă.
O creangă a bătrânului plop spulberase fereastra şi smulsese o jumătate de toc din perete. Începu să tremure în frigul camerei şi se sprijini de uşă ca să nu cadă.
Casa ei. Frumoasa ei căsuţă spulberată ca o colibă de paie în mijlocul furtunii. Prin perdelele sfâşiate, vântul împrăştia valuri de zăpadă pe pat, pe noptieră, pe dulapuri.
Fotografia Anei.
Iulia smulse poza înrămată de pe noptieră şi o strânse la piept. Îi rămăseseră atât de puţine lucruri de la fetiţa ei, încât nu ar fi suportat să piardă nicio fărâmă din ele. Cu lacrimile şiroind pe faţă şi inima strânsă se strecură spre uşă.
Nu putea face nimic. Cel puţin nu în seara asta. Chiar dacă ar fi avut tăria sufletească să înfrunte dezastrul, nu era convinsă că va găsi ajutor până ce furtuna nu va înceta. Încercând să-şi păstreze cumpătul plimbă fasciculul lanternei prin cameră ca să poată evalua pagubele.
Ultimele ramuri ale uriaşei crăci, pe care furtuna o adusese în dormitorul ei, zăceau în faţa măsuţei de toaletă asemenea unei bariere îngheţate. Pe pat, dar şi în cele mai îndepărtate colţuri ale camerei licăreau fulgi de zăpadă amestecaţi cu cioburi.
După atâţia ani lungi, plini de durere, avea în sfârşit o casă a ei. Obţinuse fiecare bucăţică de lemn şi mortar prin propriile eforturi. În acelaşi fel va reuşi să angajeze oameni care să facă reparaţiile şi curăţenia. Ani de zile se aflase la mila altora, dar acum, faptul că îi stătea în putere să refacă locuinţa nu uşura suferinţa pricinuită de acest dezastru.
În noaptea asta nimic n-ar fi ajutat.
Plimbă încă o dată fasciculul lanternei prin cameră. Era evident că va fi nevoită să-şi ia cameră la un motel. În seara asta, casa pe care o crezuse paradisul nu o va adăposti.
Nedorind să lupte cu frigul nici măcar pentru a-şi schimba hainele, închise uşa. Se opri în baie pentru mica trusă de voiaj, iar în casetă puse şi poza cu Ana. Coborî scările în grabă, căutând cu privirea geanta şi haina. Voia să iasă prin spate aşa că verifică dacă în faţă totul este închis.
Chiar în acel moment cineva ciocăni la uşă. Tresări,ducând o mână la piept. Probabil că furtuna o speriase mai mult decât ar fi cazul sau poate o vizită la acea oră o luase prin surprindere. Inspiră adânc de câteva ori pentru a se calma, apoi trase perdeaua şi îndreptă lumina lanternei spre fereastră.
Ştefan Toma. Cu gulerul ridicat împotriva vântului şi zăpadă în păr. Iulia respiră uşurată. Îi deschise cu precauţie.
El îşi scutură zăpada de pe bocanci înainte de a intra.
-Eşti bine?
-Da.
-Sigur? Nimeni n-a fost pregătit cum trebuie pentru furtuna asta. Copacii se rup ca beţele de chibrituri, majoritatea caselor nu au căldură, iar vântul a troienit deja zăpada în faţa unor uşi. Pentru că eşti nou venită...
-Zău, sunt bine.
Dar lui i se păru greu de crezut. O cercetă cu privirea prin întuneric remarcând haina, geanta, dar şi teama din ochii ei.
-Probabil că sunt o mulţime de oameni care au nevoie de ajutorul tău, spuse Iulia ridicând bărbia.
-Nu e cea mai potrivită noapte ca să ieşi.
Ea îşi strânse reverele privind spre uşă.
-O să mă descurc.
-Drumurile sunt ca sticla aşa că, numai dacă nu e neapărat necesar să ieşi...
-Eu...
O rafală neaşteptată se năpusti asupra casei, cutremurând ferestrele. Sus,o uşă se izbi de perete, iar vântul năvăli pe scări în jos. Iulia tresări puternic zâmbind forţat.
-Casa mea e puţin răvăşită.
-Da, sigur. Ştefan înşfăcă lanterna din mâna ei şi urcă treptele două câte două înainte ca ea să-l poată opri.
Iulia îl urmă îndeaproape. Ura furtuna, ura fereastra spartă, ba chiar şi pe Ştefan care sosise exact la timp pentru a-i descoperi secretul. La mijlocul holului vântul se juca cu uşa de la dormitorul ei, închizând-o şi deschizând-o continuu.
Ştefan intră în cameră, verificând cu ajutorul lanternei stricăciunile. Înjurând pe înfundate, închise uşa trântind-o, iar ecoul răsună de-a lungul holului întunecat şi rece. Se întoarse spre Iulia.
-E clar că nu poţi rămâne aici.
-Ştiu, tocmai plecam să caut un motel.
-Drumurile s-au închis acum câteva ore. N-o să mai găseşti nicio cameră liberă în oraş.
-O să caut până găsesc. Tonul ei îi trăda neîncrederea.
-Îţi pierzi timpul.
Strângând geanta în mâini, îl privi fix.
-Ca şi când aş avea de ales.
-Poţi rămâne peste noapte la mine.
La el? Cu el? Peste noapte?
-Nu, mulţumesc. Eu...
Ştefan flutură mâna nerăbdător ca pentru a-i opri protestele.
-Uite ce e, liniile de tensiune au căzut, drumurile sunt ca şi sticla şi nimic nu se mai poate mişca pe autostrăzi. N-o să găseşti nicio cameră.
Iulia se simţi prinsă în capcană. Bănuia că el are dreptate, dar i se părea mai sigur să rămână în casa ei decât să meargă acasă la el. Îşi prinse buza între dinţi, încercând să-şi recapete calmul. Inima îi bătea prea repede şi îşi simţea obrajii ca focul.
În mijlocul holului îngheţat corpul ei radia căldură, de parcă alergase la maraton. Privi spre Ştefan, dar cum lumina lanternei era îndreptată spre podea, nu distingea decât o siluetă întunecată. Însă simţi căldura şi grija lui. Şi reacţiile pe care le avea când el se afla în preajma ei o speriau. Se răsuci şi coboră scările.
Aproape că ajunsese la uşă când mâna lui o prinse de umăr, întorcând-o cu faţa spre el. Pentru o secundă se gândi să-l înfrunte, dar ce rost avea? Nu avea nici forţa fizică necesară şi, probabil, nici destulă voinţă pentru a învinge. Umerii i se lăsară în semn de resemnare.
Ştefan slăbi strânsoarea.
-Probabil că toate astea te-au dat peste cap. Să te muţi într-o casă nouă şi la mai puţin de două săptămâni să devină de nelocuit. Hai,mergem acasă la mine.
-Nu e o idee bună.
-Convinge-mă că altă variantă e mai acceptabilă.
Agitată, se plimbă cu paşi mari spre scară şi înapoi. Trebuia să existe o alternativă. Când ajunse iarăşi lângă Ştefan, el oprinse de mână.
-Nu-ţi ofer decât un loc la căldură, unde să dormi. Nu aştept nimic în schimb.
Iulia îşi dori să-i poată vedea chipul. Îşi dori să nu fi venit. Să nu fi urcat la etaj. Să găsească o scuză acceptabilă ca să-l refuze. Nu reuşea să se imagineze petrecând restul serii înconjurată de umbrele furtunii în aceeaşi încăpere cu el şi Sara, un decor prea familiar pentru a fi confortabil.
Ar fi mult mai în siguranţă în faţa focului din sufrageria ei, înfofolită în toate păturile disponibile.
-Nu vreau să deranjez...
-Mi-ai face un serviciu. Din cauza furtunii voi fi plecat aproape toată noaptea şi persoana care stă cu Sara de aproape cinci ore cred că a ameţit deja. Iar fata va fi încântată.
-Eu...Sara. Asta schimbă datele problemei. Ştefan nu va fi acasă şi ea va petrece seara doar cu Sara. În regulă, spuse.
Nu reuşea să-i vadă chipul, dar era sigură că zâmbeşte. De ce reacţiona el ca şi cum ar fi câştigat o victorie importantă?
-Mai iei şi altceva cu tine?
-Doar geanta.
-Cizme?
-Nu am.
-O pereche de cizme n-ar fi o achiziţie proastă.
-Mulţumesc pentru sfat.
Iulia încuie uşa şi îl urmă. Ajunşi la maşină, el deschise portiera şi o ajută să urce. În noaptea neagră, zăpada se reflectă în lumina farurilor creând un halou în jurul automobilului.
Niciodată până atunci, Iulia nu mai trăise un asemenea viscol.
Şi nici nu cunoscuse pe nimeni asemenea lui Ştefan, Tot ce spunea, tot ce făcea, până şi politeţea de care dădea dovadă indicau o puternică tărie de caracter. În sensul bun. Ca şi când ar fi avut binele de partea lui şi ar fi ştiut asta. Dar ea nu-şi mai putea permite să fie vulnerabilă în faţa unui bărbat, niciodată.
Prejudecăţile intolerante ale lui Flaviu Popescu înfierbântau sângele lui Ştefan. Un procent ridicat din resursele poliţiei era cheltuit pe problemele create de delicvenţa juvenilă. Consumul de alcool sau droguri, vandalismul, violenţa, şofatul fără carnet, toate îl determinaseră adeseori să se întrebe în ce măsură erau cauzate de plictiseală.
Termină de citit articolul despre întâlnirea pe care cele două grupuri o avuseseră cu o seară înainte, împături ziarul şi i-l înapoie lui Carmen.
-Chiar că încep să-l urăsc pe bunul consilier.
Ridică receptorul telefonului şi formă numărul ziarului local.
-Adela, doresc să fac o declaraţie în favoarea centrului pentru tineret, dar să pară ca o ştire.
-Imediat, râse Adela. E clar că ai văzut ziarul.
După ce telefonul se întrerupse, Ştefan trase scaunul mai aproape şi se aşeză.
-Nu sunt sigură că e o idee bună să susţii pe faţă proiectul ăsta.
- Şi tu esti de acord cu mine.
-Dar eu nu candidez pentru funcţia de primar!
-Ce legătură are cu asta?
-Poate are, poate nu.
Tonul grav al lui Carmen îl determină pe Ştefan s-o asculte. Intraseră în poliţie în acelaşi an, Carmen fusese cea care îl sfătuise să candideze pentru funcţia de şef şi sfaturile ei fuseseră întotdeauna înţelepte.
-Bine, dar de ce?
-Popescu foloseşte ideea sa ca pe un atu pentru alegeri, iar entuziasmul de care dă dovadă îi sporeşte numărul de prieteni.
-Şi ce legătură are asta cu organizaţia mea?
-În cazul în care va avea impresia că eşti adversarul propunerii lui, tu vei fi cel cu care se va lupta.
-Foarte bine. Greşeşte, iar dacă oamenii vor înţelege ce vreau să spun, vor şti şi ei că greşeşte. Chiar dacă primăria ar aloca de trei ori mai mulţi bani pentru lupta împotriva delicvenţei juvenile, nu ar reuşi să ajungă la rezultatele la care ar ajunge ADT. Îi avem de partea noastră pe toţi cei cărora le pasă de copii. Iar asta înseamnă o mulţime de voturi.
-Da, dar nu te vor susţine decât dacă rămâi favoritul în cursa electorală. Dacă Popescu te pune la podea, nu va da înapoi în a te lovi cât timp eşti jos.
Ştefan se gândi câteva momente la spusele lui Carmen. Avea şase săptămâni la dispozitie să se ocupe de orice ar fi încercat Popescu să pună la cale, iar între timp trebuia să găsească o soluţie pentru Sara.
Ştefan ajunse la grădiniţă cu zece minute înainte de sfârşitul programului. Aşteptă răbdător în maşina, cu geamul lăsat. Se aşeză comod în scaun, închise ochii şi respiră adânc. Copiii năvăliră afară. În câteva minute apăru şi Sara. Ştefan îi deschise portiera.
-Buna, Sara.
-Tati, n-ai să crezi. Căţeluşa Clarei are pui şi îmi dă şi mie unul.
-Nu. Fără căţei.
Sara se ridică în genunchi şi îi încolăci gâtul cu braţele.
-Te rog, tati.
-Şi Blăniţă?
-Blăniţă vrea un prieten.
-Câinii nu iubesc pisicile..
Fetiţa îşi lipi faţa de a lui şi parfumul ei de copil îl înduioşă la fel de tare ca şi rugămintea din voce.
-Clara are şi pisică şi căţel şi căţelul are pui.
-Tocmai asta e problema, Sara. Căţeluşii au nevoie de îngrijire, iar de la plecarea doamnei Ica eu nu am găsit pe cineva care să aibă grijă de tine. Poate când vom găsi o altă menajeră vom mai vorbi despre căţel.
-Pe cuvânt?
-Poate.
-Bine.
Apoi, ca şi când ar fi fost luată o hotărâre, Sara se aşeză şi îşi puse centura de siguranţă.
-Am spus, poate.
-Ştiu. Dar zâmbetul ei ştrengăresc, luminos şi încrezător îi spuse lui Ştefan că era deja stabilit. Pun pariu că şi Iuliei i-ar plăcea un căţel. Nu se poate să luăm unul şi pentru ea?
Sara voia să-i dea un căţel! Şi de ce nu? Mai bine decât să locuiască într-o casă pustie de una singură. Porni motorul şi se angajă în trafic.
-Când s-au născut căţeluşii?
-Ieri. Clara m-a chemat să-i văd. Se poate, tati?
-Nu chiar azi. Din moment ce erau aşa de mici, nu era nicio grabă.
-Mergem la tine la serviciu?
-Nu ţi-ar plăcea să mergi să te joci cu Dan Stan?
-Ba da! O să şi călărim?
-Doar dacă mămica lui Dan are timp să stea cu voi. Altfel, să nu te apropii de ţarc.
-Bine.
-Sara, vorbesc foarte serios.
-Iar eu am spus "bine".
-Da, te-am auzit. Dar o cunoştea foarte bine. De acel spirit de aventură al ei se temea cel mai tare. Unele escapade ale copilei păreau floare la ureche pe lângă plecatul de la grădiniţă. Indiferent cât de mult îi displăcea, trebuia să insiste cu supravegherea, chiar şi în cazul unei prietene atât de vechi şi de pricepute cum era Dana.
-Pot să merg la Iulia în seara asta? întrebă Sara. Vreau să-i spun de căţel.
Iulia. Într-o secundă, imaginile reveniră, dorinţa scânteie. Ştefan le îndepărtă.
Sara dorea să fie prietenă cu Iulia. El nu avea niciun motiv să se împotrivească. Dar va reuşi, dacă de fiecare dată când auzea numele ei simţea cum sângele îi fierbe în vene?
Se aflau la o răscruce de drumuri şi ştia pe care trebuia să meargă. Cel al prieteniei. Asta însemna fără fantezii romantice; fără a-şi imagina că ar putea fi interesată de el. Şi fără avansuri din partea lui.
-Tati, pot?
-Să poţi ce, Sara? întrebă în timp ce scotea batista ca să-şi şteargă fruntea umezită.
-Să o vizitez pe Iulia în seara asta.
-Nu cred că e o idee prea bună.
-Tati...
-Distrează-te cu Dan, iubita mea. Iulia nu pleacă nicăieri.
După două zile de la vizita lui Ştefan Toma, el rămăsese o prezenţă constantă în casă şi în mintea ei. Iar ea nu ştia ce să facă. În schimb cartea mergea destul de bine. De fapt, progresa atât de repede încât nu se oprise nici măcar atunci când teribila furtună se năpustise asupra oraşului, cufundând casa în întuneric.
Furtuna aduse ploaie, lapoviţă, ninsoare şi un vânt ce zgâlţâia streşinele şi ferestrele. Copacii se înclinau ameninţător, iar crengile uriaşului plop din curte biciuiau casa. Iulia preluă atmosfera sumbră în paginile romanului, concentrându-se pe o scenă întunecată şi plină de tensiune.
Când se întrerupse curentul electric, mulţumind cerului pentru bateria laptop-ului, Iulia salvă ce scrise, închise aparatul şi aprinse primul foc de la vizita lui Ştefan.
Îi simţea prezenţa ca şi când de-abia ar fi plecat. Îşi aminti felul în care o privise, emoţia care pulsase între ei, vocea lui profundă rezonând în camera sărăcios mobilată.
Îl văzuse doar de două ori. La prima întâlnire zece minute, la a doua mai puţin de o oră. Dar de atunci trăia cu el zi şi noapte.
Nu trebuia să fii un savant ca să-ţi dai seama că era un dezastru.
Când mama ei murise, se agăţase de Marius ca să poată suporta durerea şi să reziste. Iubirea era mult mai simplu de trăit decât disperarea. Şi petrecuse ultimii unsprezece ani plătind această greşeală.
N-o va repeta.
Ştia prea bine că e vulnerabilă din punct de vedere emoţional. Dar spre deosebire de adolescenta de şaisprezece ani, acum avea puterea de a nu ceda sentimentelor.
O rafală neaşteptată de vânt se abătu asupra casei zguduind-o din temelii. Curentul ridică perdelele şi zgâlţâi o fereastră de la etaj. Îşi dori să fi avut cafea pregătită.
Casa îi plăcuse din primul moment, dar nu se gândise să-i cerceteze rezistenţa la furtună. De la prima vizită se îndrăgostise de veranda spaţioasă, de curtea largă, de copacii înalţi,dar mai ales de bucătăria cu fereastră spre răsărit unde îşi lua micul dejun în compania soarelui. Punând încă un buştean pe foc, hotărî că pentru toate astea va trece cu vederea şubrezimea ferestrelor şi gemetele ştreşinilor.
Cu tot şuieratul vântului, auzi pocnetul asemănător unui tunet. A doua rafală sfărâmă creanga unui copac de pe stradă. Iulia se grăbi la fereastră, dar ninsoarea acoperise geamul şi nicio dâră de lumină nu trecea de furtună.
Aţâţă focul, apoi se ghemui în fotoliu înfofolită în şal. Rafalele de vânt cutremurară ferestrele mai puternic decât până atunci. Dintr-o dată un alt bubuit rupse tăcerea. De la etaj se auzi o explozie neaşteptată de sticlă şi lemn sfărmate. Undeva în partea din spate a casei. Pentru o secundă, spaima îi opri respiraţia şi gesturile. Ploaia de sticlă părea că nu se mai opreşte, cu ecouri prelungite pe pereţii pustii, răpăind asemenea grindinei pe podeaua din lemn.
Când îşi recăpătă respiraţia, Iulia orbecăi prin bucătărie în căutarea lanternei. Fugi pe scări şi găsi dormitorul plin de zăpadă şi sticlă.
O creangă a bătrânului plop spulberase fereastra şi smulsese o jumătate de toc din perete. Începu să tremure în frigul camerei şi se sprijini de uşă ca să nu cadă.
Casa ei. Frumoasa ei căsuţă spulberată ca o colibă de paie în mijlocul furtunii. Prin perdelele sfâşiate, vântul împrăştia valuri de zăpadă pe pat, pe noptieră, pe dulapuri.
Fotografia Anei.
Iulia smulse poza înrămată de pe noptieră şi o strânse la piept. Îi rămăseseră atât de puţine lucruri de la fetiţa ei, încât nu ar fi suportat să piardă nicio fărâmă din ele. Cu lacrimile şiroind pe faţă şi inima strânsă se strecură spre uşă.
Nu putea face nimic. Cel puţin nu în seara asta. Chiar dacă ar fi avut tăria sufletească să înfrunte dezastrul, nu era convinsă că va găsi ajutor până ce furtuna nu va înceta. Încercând să-şi păstreze cumpătul plimbă fasciculul lanternei prin cameră ca să poată evalua pagubele.
Ultimele ramuri ale uriaşei crăci, pe care furtuna o adusese în dormitorul ei, zăceau în faţa măsuţei de toaletă asemenea unei bariere îngheţate. Pe pat, dar şi în cele mai îndepărtate colţuri ale camerei licăreau fulgi de zăpadă amestecaţi cu cioburi.
După atâţia ani lungi, plini de durere, avea în sfârşit o casă a ei. Obţinuse fiecare bucăţică de lemn şi mortar prin propriile eforturi. În acelaşi fel va reuşi să angajeze oameni care să facă reparaţiile şi curăţenia. Ani de zile se aflase la mila altora, dar acum, faptul că îi stătea în putere să refacă locuinţa nu uşura suferinţa pricinuită de acest dezastru.
În noaptea asta nimic n-ar fi ajutat.
Plimbă încă o dată fasciculul lanternei prin cameră. Era evident că va fi nevoită să-şi ia cameră la un motel. În seara asta, casa pe care o crezuse paradisul nu o va adăposti.
Nedorind să lupte cu frigul nici măcar pentru a-şi schimba hainele, închise uşa. Se opri în baie pentru mica trusă de voiaj, iar în casetă puse şi poza cu Ana. Coborî scările în grabă, căutând cu privirea geanta şi haina. Voia să iasă prin spate aşa că verifică dacă în faţă totul este închis.
Chiar în acel moment cineva ciocăni la uşă. Tresări,ducând o mână la piept. Probabil că furtuna o speriase mai mult decât ar fi cazul sau poate o vizită la acea oră o luase prin surprindere. Inspiră adânc de câteva ori pentru a se calma, apoi trase perdeaua şi îndreptă lumina lanternei spre fereastră.
Ştefan Toma. Cu gulerul ridicat împotriva vântului şi zăpadă în păr. Iulia respiră uşurată. Îi deschise cu precauţie.
El îşi scutură zăpada de pe bocanci înainte de a intra.
-Eşti bine?
-Da.
-Sigur? Nimeni n-a fost pregătit cum trebuie pentru furtuna asta. Copacii se rup ca beţele de chibrituri, majoritatea caselor nu au căldură, iar vântul a troienit deja zăpada în faţa unor uşi. Pentru că eşti nou venită...
-Zău, sunt bine.
Dar lui i se păru greu de crezut. O cercetă cu privirea prin întuneric remarcând haina, geanta, dar şi teama din ochii ei.
-Probabil că sunt o mulţime de oameni care au nevoie de ajutorul tău, spuse Iulia ridicând bărbia.
-Nu e cea mai potrivită noapte ca să ieşi.
Ea îşi strânse reverele privind spre uşă.
-O să mă descurc.
-Drumurile sunt ca sticla aşa că, numai dacă nu e neapărat necesar să ieşi...
-Eu...
O rafală neaşteptată se năpusti asupra casei, cutremurând ferestrele. Sus,o uşă se izbi de perete, iar vântul năvăli pe scări în jos. Iulia tresări puternic zâmbind forţat.
-Casa mea e puţin răvăşită.
-Da, sigur. Ştefan înşfăcă lanterna din mâna ei şi urcă treptele două câte două înainte ca ea să-l poată opri.
Iulia îl urmă îndeaproape. Ura furtuna, ura fereastra spartă, ba chiar şi pe Ştefan care sosise exact la timp pentru a-i descoperi secretul. La mijlocul holului vântul se juca cu uşa de la dormitorul ei, închizând-o şi deschizând-o continuu.
Ştefan intră în cameră, verificând cu ajutorul lanternei stricăciunile. Înjurând pe înfundate, închise uşa trântind-o, iar ecoul răsună de-a lungul holului întunecat şi rece. Se întoarse spre Iulia.
-E clar că nu poţi rămâne aici.
-Ştiu, tocmai plecam să caut un motel.
-Drumurile s-au închis acum câteva ore. N-o să mai găseşti nicio cameră liberă în oraş.
-O să caut până găsesc. Tonul ei îi trăda neîncrederea.
-Îţi pierzi timpul.
Strângând geanta în mâini, îl privi fix.
-Ca şi când aş avea de ales.
-Poţi rămâne peste noapte la mine.
La el? Cu el? Peste noapte?
-Nu, mulţumesc. Eu...
Ştefan flutură mâna nerăbdător ca pentru a-i opri protestele.
-Uite ce e, liniile de tensiune au căzut, drumurile sunt ca şi sticla şi nimic nu se mai poate mişca pe autostrăzi. N-o să găseşti nicio cameră.
Iulia se simţi prinsă în capcană. Bănuia că el are dreptate, dar i se părea mai sigur să rămână în casa ei decât să meargă acasă la el. Îşi prinse buza între dinţi, încercând să-şi recapete calmul. Inima îi bătea prea repede şi îşi simţea obrajii ca focul.
În mijlocul holului îngheţat corpul ei radia căldură, de parcă alergase la maraton. Privi spre Ştefan, dar cum lumina lanternei era îndreptată spre podea, nu distingea decât o siluetă întunecată. Însă simţi căldura şi grija lui. Şi reacţiile pe care le avea când el se afla în preajma ei o speriau. Se răsuci şi coboră scările.
Aproape că ajunsese la uşă când mâna lui o prinse de umăr, întorcând-o cu faţa spre el. Pentru o secundă se gândi să-l înfrunte, dar ce rost avea? Nu avea nici forţa fizică necesară şi, probabil, nici destulă voinţă pentru a învinge. Umerii i se lăsară în semn de resemnare.
Ştefan slăbi strânsoarea.
-Probabil că toate astea te-au dat peste cap. Să te muţi într-o casă nouă şi la mai puţin de două săptămâni să devină de nelocuit. Hai,mergem acasă la mine.
-Nu e o idee bună.
-Convinge-mă că altă variantă e mai acceptabilă.
Agitată, se plimbă cu paşi mari spre scară şi înapoi. Trebuia să existe o alternativă. Când ajunse iarăşi lângă Ştefan, el oprinse de mână.
-Nu-ţi ofer decât un loc la căldură, unde să dormi. Nu aştept nimic în schimb.
Iulia îşi dori să-i poată vedea chipul. Îşi dori să nu fi venit. Să nu fi urcat la etaj. Să găsească o scuză acceptabilă ca să-l refuze. Nu reuşea să se imagineze petrecând restul serii înconjurată de umbrele furtunii în aceeaşi încăpere cu el şi Sara, un decor prea familiar pentru a fi confortabil.
Ar fi mult mai în siguranţă în faţa focului din sufrageria ei, înfofolită în toate păturile disponibile.
-Nu vreau să deranjez...
-Mi-ai face un serviciu. Din cauza furtunii voi fi plecat aproape toată noaptea şi persoana care stă cu Sara de aproape cinci ore cred că a ameţit deja. Iar fata va fi încântată.
-Eu...Sara. Asta schimbă datele problemei. Ştefan nu va fi acasă şi ea va petrece seara doar cu Sara. În regulă, spuse.
Nu reuşea să-i vadă chipul, dar era sigură că zâmbeşte. De ce reacţiona el ca şi cum ar fi câştigat o victorie importantă?
-Mai iei şi altceva cu tine?
-Doar geanta.
-Cizme?
-Nu am.
-O pereche de cizme n-ar fi o achiziţie proastă.
-Mulţumesc pentru sfat.
Iulia încuie uşa şi îl urmă. Ajunşi la maşină, el deschise portiera şi o ajută să urce. În noaptea neagră, zăpada se reflectă în lumina farurilor creând un halou în jurul automobilului.
Niciodată până atunci, Iulia nu mai trăise un asemenea viscol.
Şi nici nu cunoscuse pe nimeni asemenea lui Ştefan, Tot ce spunea, tot ce făcea, până şi politeţea de care dădea dovadă indicau o puternică tărie de caracter. În sensul bun. Ca şi când ar fi avut binele de partea lui şi ar fi ştiut asta. Dar ea nu-şi mai putea permite să fie vulnerabilă în faţa unui bărbat, niciodată.
Încercă să se relaxeze, gândindu-se la altceva.
-Deci ai venit la mine acasă din cauza Sarei?
-Am venit să văd cum te descurci cu furtuna. Faptul că mergi la mine e un bonus, răspunse Ştefan cu privirea aţintită la drum, dar cu un zâmbet în colţul gurii.
-Ai mai trecut şi pe la alţi vecini?
-Nu.
O parte din ea ar fi dorit să continue subiectul, să-l audă recunoscând că devenise o persoană specială pentru el, însă raţiunea îndepărtă tentaţia.
Ajunşi la prima curbă, Ştefan răsuci încet volanul, dar vântul zgâlţâia maşina. Inima Iuliei se strânse.
-N-am văzut niciodată o furtună atât de puternică.
-M-am gândit şi eu la posibilitatea asta.
Copacii de pe marginea drumului căpătaseră forme groteşti, gemând sub viscol, rupţi şi îngropaţi de zăpadă. Doar la câteva ferestre licăreau, uneori, flăcările unor lumânări. Ştefan conducea precaut şi în sufletul Iuliei un sentiment de recunoştinţă luă locul spaimei.
Casa lui era la fel de întunecată ca şi celelalte de pe stradă dar în spatele draperiilor strălucea o lumină slabă. Când maşina ajunse pe aleea de lângă intrare iar el opri motorul, Iulia desfăcu rapid centura de siguranţă. Dar înainte ca să poată deschide portiera mâna lui o opri. Întorcându-se spre el, îi văzu braţul pe spatele scaunului şi chipul lui la doar câţiva centimetri de al ei.
-După ce mi-am pierdut soţia am crezut că singurătatea mă va ucide. Dar o aveam pe Sara şi asta m-a salvat. Uneori, singurul lucru pe care îl pot face e să fiu prietenul cuiva care are nevoie de un prieten.
Iulia era dezorientată. De la moartea mamei avusese parte de puţine momente de bunătate. Nu ştia ce să spună sau dacă el aştepta să spună ceva.
-Mulţumesc.
-Cu plăcere.
Ieşi din maşină şi ajunse pe partea ei când zăpada îi umplea pantofii. Înainte ca Iulia să poată protesta, Ştefan o luă în braţe purtând-o până la intrare.
O făcea să se simtă neajutorată. Protejată. Ameţită. Se străduia să nu-i placă şi să nu tragă concluzii greşite. Pentru un bărbat ca el, nămeţii şi faptul că ea nu avea cizme erau destule motive pentru a fi amabil. Dar când o lăsă pe pământ, trebui să se sprijine de braţul lui. Din cauza întunericului nu-i vedea ochii sau faţa, dar ceva se petrecuse în momentul când o ţinuse în braţe. O străbătuse din creştet până la tălpi şi îi grăbise bătăile inimii.
Trase aer rece în piept să se răcorească şi să poată respira.
Ştefan intră şi Sara se repezi să-l întâmpine.
-A încetat furtuna? Ai venit de la serviciu? Am băut ciocolată caldă şi ţi-am lăsat şi ţie.
-Se vede. Ştefan şterse mustaţa de ciocolată de la gura Sarei apoi lăsă fetiţa jos. Ce-ar fi să termini de băut, iar eu am să merg până la serviciu.
-Dar nu vreau să pleci iar.
-Îmi pare rău, Sara, dar probabil că va fi nevoie să lucrez la noapte. O mulţime de oameni vor avea probleme şi cineva trebuie să-i ajute. Pe urmă...
-Eu voi fi aici, trecu Iulia în faţa fetiţei.
Într-o secunda, îmbufnarea Sarei se transformase într-un zâmbet larg.
-Uraaaa! Vrei ciocolată? Îţi pun eu.
Apucă mâna Iuliei şi o trase spre bucătărie.
Ştefan o opri.
-Dacă ai nevoie de ceva îi ceri Sarei.
-O să fiu bine.
-Ai spus asta şi mai devreme, când fereastra de la dormitor era făcută praf, râse el încetişor.
Iulia se forţă să zâmbească la rândul ei. Era atât de simplu să-l placă, să se lase învăluită de căldura acestei mici familii.
-Aşa cum ai spus, mulţi oameni vor avea probleme în noaptea asta. Nu cred că noi vom fi printre ei.
-Nenorocirile lovesc fără avertismente!
Cu toate că inima Iuliei tresări, în vorbele lui simţi grijă şi preocupare. În seara asta înţelesese cât de îndreptăţite erau temerile lui în privinţa sorţii.
Dar generozitzatea de care Ştefan dădea dovadă îi atenua frica. Reuşi să zâmbeasc.
-O să ne străduim să fim bine.
-În regulă.
Flutură mâna spre Sara, o salută pe Iulia şi deschise uşa.
Abia după ce el ieşi, Iulia simţi ameţeala. Nu se va lăsa vrăjită de el. Deloc. Era deja destul de greu să facă faţă sentimentelor pe care fiica lui le isca în sufletul ei şi un copil nu avea aceeaşi putere de seducţie asupra unei femei ca un bărbat.
Sara o trase iarăşi de mână.
-Nu vrei ciocolată?
-Bineînţeles că vreau. Râzând, Iulia se lăsă dusă în bucătărie. Cel puţin pentru câteva ore se va elibera de tensiunea pe care o trăia în prezenţa lui Ştefan.
-Deci ai venit la mine acasă din cauza Sarei?
-Am venit să văd cum te descurci cu furtuna. Faptul că mergi la mine e un bonus, răspunse Ştefan cu privirea aţintită la drum, dar cu un zâmbet în colţul gurii.
-Ai mai trecut şi pe la alţi vecini?
-Nu.
O parte din ea ar fi dorit să continue subiectul, să-l audă recunoscând că devenise o persoană specială pentru el, însă raţiunea îndepărtă tentaţia.
Ajunşi la prima curbă, Ştefan răsuci încet volanul, dar vântul zgâlţâia maşina. Inima Iuliei se strânse.
-N-am văzut niciodată o furtună atât de puternică.
-M-am gândit şi eu la posibilitatea asta.
Copacii de pe marginea drumului căpătaseră forme groteşti, gemând sub viscol, rupţi şi îngropaţi de zăpadă. Doar la câteva ferestre licăreau, uneori, flăcările unor lumânări. Ştefan conducea precaut şi în sufletul Iuliei un sentiment de recunoştinţă luă locul spaimei.
Casa lui era la fel de întunecată ca şi celelalte de pe stradă dar în spatele draperiilor strălucea o lumină slabă. Când maşina ajunse pe aleea de lângă intrare iar el opri motorul, Iulia desfăcu rapid centura de siguranţă. Dar înainte ca să poată deschide portiera mâna lui o opri. Întorcându-se spre el, îi văzu braţul pe spatele scaunului şi chipul lui la doar câţiva centimetri de al ei.
-După ce mi-am pierdut soţia am crezut că singurătatea mă va ucide. Dar o aveam pe Sara şi asta m-a salvat. Uneori, singurul lucru pe care îl pot face e să fiu prietenul cuiva care are nevoie de un prieten.
Iulia era dezorientată. De la moartea mamei avusese parte de puţine momente de bunătate. Nu ştia ce să spună sau dacă el aştepta să spună ceva.
-Mulţumesc.
-Cu plăcere.
Ieşi din maşină şi ajunse pe partea ei când zăpada îi umplea pantofii. Înainte ca Iulia să poată protesta, Ştefan o luă în braţe purtând-o până la intrare.
O făcea să se simtă neajutorată. Protejată. Ameţită. Se străduia să nu-i placă şi să nu tragă concluzii greşite. Pentru un bărbat ca el, nămeţii şi faptul că ea nu avea cizme erau destule motive pentru a fi amabil. Dar când o lăsă pe pământ, trebui să se sprijine de braţul lui. Din cauza întunericului nu-i vedea ochii sau faţa, dar ceva se petrecuse în momentul când o ţinuse în braţe. O străbătuse din creştet până la tălpi şi îi grăbise bătăile inimii.
Trase aer rece în piept să se răcorească şi să poată respira.
Ştefan intră şi Sara se repezi să-l întâmpine.
-A încetat furtuna? Ai venit de la serviciu? Am băut ciocolată caldă şi ţi-am lăsat şi ţie.
-Se vede. Ştefan şterse mustaţa de ciocolată de la gura Sarei apoi lăsă fetiţa jos. Ce-ar fi să termini de băut, iar eu am să merg până la serviciu.
-Dar nu vreau să pleci iar.
-Îmi pare rău, Sara, dar probabil că va fi nevoie să lucrez la noapte. O mulţime de oameni vor avea probleme şi cineva trebuie să-i ajute. Pe urmă...
-Eu voi fi aici, trecu Iulia în faţa fetiţei.
Într-o secunda, îmbufnarea Sarei se transformase într-un zâmbet larg.
-Uraaaa! Vrei ciocolată? Îţi pun eu.
Apucă mâna Iuliei şi o trase spre bucătărie.
Ştefan o opri.
-Dacă ai nevoie de ceva îi ceri Sarei.
-O să fiu bine.
-Ai spus asta şi mai devreme, când fereastra de la dormitor era făcută praf, râse el încetişor.
Iulia se forţă să zâmbească la rândul ei. Era atât de simplu să-l placă, să se lase învăluită de căldura acestei mici familii.
-Aşa cum ai spus, mulţi oameni vor avea probleme în noaptea asta. Nu cred că noi vom fi printre ei.
-Nenorocirile lovesc fără avertismente!
Cu toate că inima Iuliei tresări, în vorbele lui simţi grijă şi preocupare. În seara asta înţelesese cât de îndreptăţite erau temerile lui în privinţa sorţii.
Dar generozitzatea de care Ştefan dădea dovadă îi atenua frica. Reuşi să zâmbeasc.
-O să ne străduim să fim bine.
-În regulă.
Flutură mâna spre Sara, o salută pe Iulia şi deschise uşa.
Abia după ce el ieşi, Iulia simţi ameţeala. Nu se va lăsa vrăjită de el. Deloc. Era deja destul de greu să facă faţă sentimentelor pe care fiica lui le isca în sufletul ei şi un copil nu avea aceeaşi putere de seducţie asupra unei femei ca un bărbat.
Sara o trase iarăşi de mână.
-Nu vrei ciocolată?
-Bineînţeles că vreau. Râzând, Iulia se lăsă dusă în bucătărie. Cel puţin pentru câteva ore se va elibera de tensiunea pe care o trăia în prezenţa lui Ştefan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu