4
Ceasul de la bordul maşinii arăta ora trei şi jumătate când Ştefan ajunse acasă.
Cu toate că furtuna se dezlănţuise până la miezul nopţii, se petrecuseră surprinzător de puţine incidente. Echipele de intervenţie curăţau autostrada, iar biroul lui devenea din ce în ce mai tăcut. Nu primise telefoane care să anunţe persoane întârziate pe drum. Cu o jumătate de oră în urmă se hotărâse să predea ştafeta schimbului de noapte şi să plece acasă.
În cartierul în care locuia, curentul electric fusese pus în funcţiune de câteva ore şi, când intră pe tăcute în casă, îl întâmpină o aromă de cacaocu lapte. Aruncă o privire scurtă în camera Sarei şi rămase nemişcat, captivat de ceea ce vedea.
Iulia dormea întinsă pe o parte, cu Sara în braţe. Valurile de păr întunecat se revărsau printre şuviţele copilei. Mâna Iuliei ţinea strâns una dintre mânuţele fetiţei. Cum Sara nu ar fi dormit cu lumina stinsă era evident că Iulia se aşezase lângă ea să-i alunge teama.
Inima lui Ştefan bătu mai repede. Sara merita să fie protejată de o femeie care să o iubească. Merita pe cineva care s-o ferească de furtună şi să-i fie aproape la nevoie. Era anormal să stea azi aici, mâine acolo, neştiind niciodată cine va avea grijă de ea a doua zi, nevoită să se acomodeze mereu cu alte reguli, impuse de cei care o supravegheau. Păcat de nepotrivirea dintre ceea ce ar fi fost bine pentru ea şi ceea ce se petrecea de fapt. El era un părinte singur, cu o meserie al cărei program era imprevizibil. Nu mai avea pe nimeni care să se ocupe de menaj. Asta era realitatea şi nimic nu o schimba doar pentru că Sara dormea în braţele unei femei incredibil de atrăgătoare. Le privi dormind dar nu-şi găsea liniştea. Se îndepărtă de uşă convins că nu avea rost să dorească ceva ce nu avea cum să obţină.
Iulia ridică obloanele de la fereastra bucătăriei şi încremeni în faţa urmărilor furtunii. După ce Ştefan o aduse acasă la el, zăpada formase nămeţi uriaşi. În curtea ei, jumătate din bătrânul plop se afla încă în picioare, la fel de mândru. Cealaltă jumătate părea un pod zimţat până la casă. Iar casa avea o spărtură uriaşă, ca o rană.
Peste tot, zăpada strălucea sub razele soarelui de dimineaţă, înaltă până la genunchi în unele locuri, înaltă cât un om în altele. De unde se afla, priveliştea îi dădea fiori; neaua acoperise mobilierul şi ramurile rupte ale plopului. Sub greutatea zăpezii, frunzele arămii se scuturaseră. Era prinsă într-o capcană albă.
Recunoscuse aceleaşi emoţii de necontrolat ale adolescenţei. De ce nu încerca să se salveze fugind?
Pentru că ceva mai puternic decât gratiile oricărei închisori şi nămeţii oricărei furtuni o oprea. O fetiţă frumoasă şi drăgălaşă.
Noaptea trecută se strecurase lângă Sara doar ca să-i alunge teama, plănuind ca apoi să-şi petreacă timpul în camera menajerei. Dar adormise lângă copil. Un somn profund cum nu mai avusese din copilărie.
Sara dăruia încredere şi iubire, la fel de uşor cum dăruia zâmbete şi îmbrăţişări. Merita în schimb atenţie şi onestitate. Pactul tacit dintre ele o ţinea prizonieră în bucătăria familiei Toma ca şi când cineva ar fi închis uşa luând apoi cheia.
Ana avea doar opt luni când Iulia o încredinţase asistentului social care o dusese noilor părinţi. La doar opt luni Ana n-ar fi reuşit să înţeleagă motivele mamei ei, iar Iulia sperase ca fetiţa să fie prea mică pentru a realiza pierderea. Însă Sara ar şti, iar Iulia nu se simţea capabilă să trădeze un copil, dispărând fără explicaţii.
Era din nou prinsă de emoţii pe care se lupta zadarnic să le stăpânească.
Da, îşi dorea să mai fie o dată în braţele lui Ştefan. Da, îşi dorea o familie. Da, ar fi vrut să fie această familie. Un bărbat care o impresionase şi o fetiţă care îi topise indiferenţa. Da, i-ar fi plăcut să creadă în miracole.
Dar lăsând emoţiile de-o parte, ea îşi pierduse de mult dreptul la o viaţă de familie normală şi nu îi putea cere unui bărbat ca Ştefan, care jurase să apere legea, să uite un trecut ca al ei.
Şi totuşi apariţia Sarei părea un dar, un răspuns la o rugăciune. Nu se cădea să insulte darul, negându-l. Poate că în acest dar va găsi puterea să nu cedeze.
Razele soarelui strălucitor ce intrau pe fereastra dormitorului şi mirosul de cafea proaspătă îl treziră pe Ştefan. Era sigur că va avea nevoie de cel puţin un litru de licoare, pentru a anihila efectul pe care Iulia îl avea asupra lui.
Nu ştia când adormise, dar sentimentele provocate de prezenţa ei se dovediseră mai puternice decât rafalele urgiei. Iulia îi umpluse visele, şi, cu toate că era încă devreme, îi acaparase gândurile.
Când intră în bucătărie, se opri s-o privească. Era cu spatele la el, pregătind ceva. Cafetiera era plină şi aroma pâinii prăjite plutea în încăpere.
În urmă cu doi ani, Camelia era cea care pregătea micul dejun. Mai înaltă, tunsă scurt, blondă, cu mişcări mai repezi şi mai sigure decât ale femeii cu păr negru. Iulia se află în bucătăria ce fusese cândva a soţiei lui, iar prezenţa ei înviase amintirile, dar le şi îndepărtase la fel de repede. Astăzi, acum, Ştefan o prefera pe ea în locul unei fantome din trecut.
Iulia tresări auzind paşii lui pe gresie şi se întoarse.
-N-am vrut să te sperii, zâmbi el.
-Nu-i nimic.
-Nu trebuia să pregăteşti micul dejun.
-Am vrut s-o fac.
Dar nu părea deloc bucuroasă că fusese descoperită. Ştefan se întrebă dacă nu cumva intenţionase să termine de pregătit, pentru ca apoi să dispară, înainte ca el să se trezească.
În timp ce prăjea pâinea, Iulia amestecă iarăşi ouăle şi într-o secundă Ştefan înţelese că îşi făcea de lucru ca să-l evite.
Nu înţelegea motivul stingherelii ei. Nu trecuseră peste acest moment în prima seară la ea acasă? Sau seara trecută?
Era evident că se înşelase. Nu ştia ce să facă.
-Pare delicios.
-M-am mirat că ai reuşit să ajungi înapoi noaptea trecută.
-Am avut mai puţine probleme decât m-am aşteptat. Astăzi aproape totul va fi închis, iar oamenii vor deszăpezi străzile.
-Sara va fi încântată.
-Ca alte sute de copii. Pot să te ajut cu ceva?
-Pune cafeaua.
Mulţumit că are un motiv să se mişte, luă două căni din bufet. Ca să ajungă la filtru trebuia să treacă pe lângă ea şi folosi fiecare strop de voinţă să nu o atingă. Era atât de mică şi delicată. Părea normal să-i mângâie părul sau să-i înconjoare umerii cu braţul în timp ce turna cafeaua. Se strădui să reziste tentaţiei.
Alese două locuri la masa din bucătărie. Ea aduse farfuriile cu omletă şi apoi se aşeză pe un scaun în faţa lui.
-M-am gândit că vă place omleta.
-Bineînţeles. Dar plăcerea izvora din prezenţa ei.
Muşcă o bucată de omletă şi gura îi luă foc. Înşfăcă ceaşca, dar cafeaua fierbinte nu era de niciun ajutor. Atunci ea îi întinse o felie de pâine prăjită,iar el o înghiţi pe nemestecate.
O auzi râzând şi orice altă senzaţie dispăru. Printre lacrimi zări un zâmbet. Primul pe care Iulia i-l dăruia fără reţineri. Devenise mai frumoasă, scăldată într-o lumină interioară pe care până atunci o ascunsese.
-Îmi pare rău. Am găsit un borcănel cu ardei iute şi am presupus că îţi plac.
Rânjind, muşcă la rândul ei din omletă. Ochii ei nu se umeziră.
-Mă întreb cum intenţiona doamna Ica să-i folosească. Dar de fapt nu-i păsa. Indiferent de planurile fostei menajere, ardeii îşi găsiseră o utilitate grozavă. Datorită lor, Iulia zâmbise. Puse mâna peste a ei.
Ochii mari, întunecaţi şi imposibil de descifrat îl priviră. Apoi ea îşi eliberă mâna îndreptându-şi atenţia spre farfurie.
Stingherit, Ştefan schimbă subiectul.
-Va fi nevoie să astupăm gaura din perete cât mai repede. Am un prieten care e constructor. O să-l sun să văd ce se poate face.
-Nu este nevoie. Ai făcut deja prea mult.
-Dacă nu ai cunoştinţe, după o furtună ca cea de ieri, vei fi la sfârşitul listei de priorităţi.
Lăsând restul ucigătoarei omlete în farfurie, scoase telefonul mobil.
-Zău, Ştefan...
-Insist.
Era sigur că îl ura pentru asta. Noaptea trecută îi acceptase ajutorul doar pentru că nu avea altă soluţie. Acum dorea să dispară în mica ei lume. Dar pentru prima dată îi spusese pe nume şi dacă amibilitatea nu reuşise să spargă gheaţa poate că iritarea avea mai mult succes.
El aranjă detaliile, apoi o lăsă pe ea să fixeze ora. În timp ce convorbirea era pe sfârşite, Sara intră în bucătărie frecându-şi ochii. Ştefan o luă în braţe. Peste capul ei o privea pe Iulia. Un bărbat, o femeie, un copil. Ca o familie, dar fără ceva care să-i lege. Poate Sara avea dreptate şi aveau nevoie de o nouă mămică, pentru ca tabloul de familie să prindă viaţă.
Fetiţa se desprinse din braţele lui Ştefan, înconjură masa şi o luă pe Iulia pe după gât. Fu răsplătită cu o îmbrăţişare.
-Bună dimineaţa dulceaţă! Cum ai dormit?
-Când m-am trezit nu mai erai în pat. N-ai stat toată noaptea cu mine?
-Ba da, râse Iulia.
-Vreau să se oprească iarăşi curentul.
-Zău? Păi atunci n-o să mai fie televizor, grădiniţă, jocul pe calculator...
-Dar ai rămâne mereu aici.
-Nu cred. Privindu-l jenată pe Ştefan, Iulia îi aranjă bretonul. Ţi-e foame?
Ştefan privi scena dintre ele, dorindu-şi ca Iulia să se poarte şi cu el la fel de firesc. Trecuse multă vreme de când nu mai încercase să aibă o relaţie cu o femeie. Se întrebă dacă ar mai şti cum trebuie să se poarte.
-Pot să gust şi eu? arătă Sara spre farfuria din faţa lui.
-Nu.
Iulia izbucni în râs, iar pentru urechile lui Ştefan asta era muzica paradisului.
-N-a fost chiar aşa rea.
-Probabil că stomacul nostru e altfel decât al celor din Bucureşti. A fost otrăvitoare.
-E un gust care se deprinde în copilărie.
-Doar cu aprobarea părinţilor.
-Tatălui tău nu i-a plăcut, aşa că nu se poate. Pentru tine o s-o pregătesc altfel, iar tu poţi să mă ajuţi.
-Uraaaa!
Iulia duse scaunul lângă bufet, zâmbind Sarei când aceasta se căţără pe el.
Ştefan simţi un pic de invidie. Iulia îi dăruia copilei acea dragoste de care doar o femeie e capabilă. Şi năştea în sufletul lui emoţii pe care nu le mai simţise de doi ani. Pentru aceste motive, şi nu numai, o dorea în viaţa lui, în viaţa lor. Ştia că va fi greu, dar era o persoană răbdătoare. Mai devreme sau mai târziu barierele vor dispărea.
-Tati, se minună Sara, nu miroase grozav? Şi de la miros mi se face o foame...
-Şi mie, Sara.
Iulia împărţi omleta pe două farfurii pe care i le puse în mână lui Ştefan.
-Uite. Mâncaţi.
El pocni din călcâie luând poziţia de drepţi.
-Da, doamnă.
Iulia zâmbi. Nu se putea abţine. Ştia că trebuie să păstreze distanţa, dar cu o glumă sau cu un surâs el alunga norii de pe cerul ei. Se şterse pe mâini.
-Trebuie să plec. Mulţumesc de găzduire..
-Nu, scânci Sara. Nu vreau să pleci.
În loc să meargă spre masă cu farfuriile, Ştefan o privi fix.
-Nu ai de ce să te grăbeşti.
Ba da, avea. Era absolut necesar.
-Sunt pe ultima sută de metri cu termenul cărţii şi trebuie să rezolv cu mizeria din casă.
-Mi-ai spus că scrii, dar nu mi-ai spus ce. Articole pentru reviste?
-Beletristică. Ţi se răceşte omleta.
-Ai dreptate. Hai la masă, Sara. Hai să-i arătăm Iuliei ce mult ne place micul dejun pe care l-a pregătit.
-O să mănânc, dar tot nu vreau să plece.
Iulia rezistă rugăminţii deşi i-ar fi plăcut să ia copila în braţe şi să se învârte cu ea doar de dragul jocului. Dar Ştefan era şi el acolo. Nu avea voie să se lase condusă iarăşi de pasiune. Aruncă o privire peste umăr.
-Nu pleca, repetă Sara rugămintea.
-Trebuie, draga mea. Dar nu-şi putea reţine un zâmbet. Am treabă.
-Iar noi trebuie să curăţăm zăpada de pe drum.
-Iulia se îndreptă spre uşa bucătăriei.
-Eu plec acum...
El ridică mâna oprind-o.
-Aşteaptă să termin şi te duc cu maşina.
-Nu e necesar. Furtuna s-a oprit şi...
-Şi tot nu ai cizme. Te duc eu.
-Vreau şi eu să vin, spuse Sara. Am terminat de mâncat,vezi?
-Da, dar...
-Atunci am stabilit, hotărî Ştefan. Sara, îmbracă-te bine!
Înainte ca automobilul lui Ştefan să ajungă la colţ, Iulia se felicită în gând că acceptase. Drumul era ca sticla. Când el opri maşina în faţa casei, ea se repezi spre uşă, ca să evite un alt gest de amabilitate. O să-şi facă mai târziu probleme pentru pantofii uzaţi.
Intenţiona ca odată ajunsă în prag, să le facă semn cu mâna, dar cei doi se aflau chiar în spatele ei. Deschise şi Ştefan o împinse uşurel în hol.
-Hai, să vedem cum arată dormitorul.
-Nu cred că e prea grav.
-Sara, stai aici cuminte. Sus sunt o mulţime de cioburi.
-Ştefan, nu e nevoie...
Dar el dispăruse deja pe scări. Resemnată, îl urmă spre dormitor. Cu toate că văzuse dezastrul de la fereastra bucătăriei familiei Toma, stomacul i se strânse. În fiecare colţ luceau bucăţi de sticlă. Rama ferestrei fusese smulsă din perete. Patul şi fotoliul erau pline de zăpadă care începuse să se topească.
-Când a spus constructorul că vine?
-Cândva după-amiază. Avea atâtea solicitări, că nu ştia exact ora.
-Îi mai dau un telefon să urgenteze, hotărî Ştefan.
-Nu, te rog,mai bine...
El o prinse de umeri.
-Chiar dai importanţă unor nimicuri.
-Pentru mine nu sunt nimicuri. Iulia îşi simţi inima ieşind din piept.
-Astea? El făcu un gest spre cameră. Sunt doar obiecte. Obiectele nu au importanţă.
-Nu-mi amintesc să fi dat importanţă obiectelor.
-Atunci care e problema? Încercă să dea înapoi, să iasă din strânsoarea mâinilor lui, dar el o trase cu un pas mai aproape. Ochii se întâlniră şi Iulia înţelese că are necazuri. Necazuri mari!
Mâinile lui Ştefan alunecară spre faţa ei, apropiind-o de a lui. Încercă să scape, dar nu reuşi. Atingerea adusese un sentiment de siguranţă, iar buzele lui îndepărtară orice grijă. Pacea îi cuprindea sufletul, domolind emoţiile şi ducând-o spre locuri unde nu mai fusese niciodată.
El o cuprinse în braţe şi o eliberă de toate grijile ei.
În eternitatea sărutului, Iulia uită de teamă şi de neîncredere.
Apoi Ştefan slăbi strânsoarea. Speriată că va pierde ce tocmai câştigase, îi căută privirea. El zâmbi.
-Ei bine, acum ştim.
-Ştim ce? Un milion de senzaţii noi se infiripau în sufletul ei, dar era prea devreme ca să le recunoască sau chiar să ştie dacă ele vor supravieţui îndoielii.
-Că între noi e o vrajă!
-Da. Pentru că asta şi era. Dar ea, care inventa fantezii pentru a supravieţui, ştia mai bine ca oricine cât de greu e să păstrezi o vrajă. S-ar putea să am nevoie de un pic de timp, ca să-mi recapăt echilibrul.
-Nu mă supăr dacă te sprijini de mine.
Ar fi dorit s-o poată face. Dar pe măsură ce minunea sărutului pălea, furtuna îşi făcea lor. Emoţiile ei nu fuseseră niciodată demne de încredere. Cum să spere într-un final fericit? Se lipi de perete.
-Cred că am nevoie de timp ca să-mi dau seama ce se petrece.
Susţinându-i privirea, Ştefan o mângâie pe obraz.
-Dacă eu nu vreau să rup vraja, nu poţi să faci la fel? Iulia, şi pentru mine e ceva neaşteptat. Adică, simţeam că mă atragi. Şi felul în care te porţi cu Sara e minunat. Dar asta m-a năucit. Merită să nu îndepărtăm încă minunea.
La parter, paşii Sarei răsunau pe podeaua dură a camerelor aproape goale. Brusc, grija Iuliei faţă de sine se evaporă. Din cauza sentimentelor lui până şi prietenia cu Sara părea mai puţin posibilă. Iminenţa dezastrului căpătă noi dimensiuni.
Ea era o fostă deţinută. El era poliţist. Lăsând la o parte consideraţiile personale, Ştefan nu-şi putea permite să o accepte în viaţa lui. Iar ea nu se putea lăsa condusă spre un viitor care promitea doar durere şi renunţate. Niciodată.
5
Pentru câteva secunde, Iulia se aflase în braţele lui fără rezerve. Îi transmisese un ocean de emoţii.
Acum ea ridică iarăşi bariera şi tristeţea din ochii ei nu se datora găurii din perete.
Se stăpâni cu greu să nu o îmbrăţişeze din nou. Lucrurile se petrecuseră cu rapiditate.
-Sper să merite efortul, repetă Ştefan.
Iulia traversă dormitorul, dar se opri la uşă. Când se întoarse spre el, expresia de pe chipul ei îi aminti de un leopard pe cale de a fi vânat. Nu dorea să strice şi mai tare lucrurile. Ridică mâna în semn de capitulare, dar ea vorbi prima.
-N-o să meargă, Ştefan. Îmi pare rău că te-am lăsat să crezi altceva.
-Poate că uităm ce am spus. Ai destule probleme şi fără să-ţi creez eu altele.
-Mai mult ca sigur că eu îţi voi face ţie!
-Nu înţeleg.
-Nu contează. Făcu un pas, dar era prinsă între el şi dezastrul din dormitor. La dracu!
În cele două vorbe, Ştefan recunoscu lacrimile reprimate. Ar fi vrut ca ea să poată plânge în prezenţa lui, dar spatele îi rămase neclintit. Vântul şi zăpada încercaseră să distrugă singura cameră din casă în care ea investise emoţional şi durerea nu putea fi ascunsă. El jură în gând că din acel moment problemele ei vor fi şi problemele lui.
-Nu e cazul să încerci să rezolvi totul singură. Hai să coborâm şi să-l sun iarăşi pe constructor să se grăbească. Pe urmă vom hotărî mai departe.
-Poate astăzi găsesc o cameră la motel.
-Poate.
În capătul scărilor ea se întoarse, ignorându-l. Prefăcându-se că nu vede, Ştefan o luă de braţ şi o duse în bucătărie. Ca să evite alte obiecţii, formă imediat numărul constructorului. Reuşi, în cele din urmă, să obţină promisiunea ca până seara gaura din peretele dormitorului să fie astupată. Apoi aranjă cu o echipă de muncitori ca a doua zi copacul să fie mutat din grădină.
În tot acest timp, Iulia nu se întoarse spre el, privind fix pe fereastră. Dar va dura câteva săptămâni până ce casa va reveni la normal. Poate chiar o lună. O lună de locuit la motel, de luat masa la cafenea, de trăit cu valiza pregătită. Mai bine aşa, cât mai departe de el.
Când Ştefan termină convorbirile, Iulia se întoarse spre el. Emoţiile şi expresia feţii erau sub control.
-Mulţumesc.
-Cel puţin atât să fac şi eu!
-Nu ştiu de ce te simţi obligat să faci atâtea pentru mine. Eu sunt cea datoare.
-De unde ştii? N-am făcut scorul.
-Ba da.
-Atunci hai să-l verificăm. Ridică mâinile cu pumnii strânşi. Mi-ai salvat copilul, unu pentru tine. Desfăcu un deget de la mâna dreaptă. Te-am dus la mine să dormi, unu pentru mine. Desfăcu un deget de la mâna stângă. Ai rămas cu Sara când eram la lucru, doi pentru tine. Desfăcu încă un deget. Am rugat un prieten să te ajute cu peretele. În comparaţie cu al doilea punct al tău e apă de ploaie. Se pare că îşi sunt încă dator.
-E ridicol.
-Da, răspunse el chicotind.
Râzând mai sincer de data asta, Iulia ridică mâinile.
-Bine, bine. Cum vrei tu. Dar acum cred că trebuie să împachetez şi să îmi caut o cameră la motel.
-De fapt, mă întrebam dacă poţi să-mi mai faci o favoare.
Înainte ca ea să întrebe despre ce este vorba, Sara intră gânditoare în bucătărie. O privi peIulia.
-De ce unele camere din casa ta nu au mobilă?
-Pentru că de-abia m-am mutat şi n-am avut timp să cumpăr. Poate zilele astea mergi cu mine să mă ajuţi să aleg.
-Uraaa! Ochii Sarei se luminară. Era din nou veselă. Fugi spre uşă. N-am mai cumpărat mobilă până acum.
-N-am mai văzut-o reacţionând în felul acesta, spuse Ştefan. Cu nimeni.
-Nu te cred. E atât de spontană.
-Ceea ce ne aduce înapoi la ce doream să te rog.
-Orice, spuse ea fără ezitare.
-Orice? nu rezistă Ştefan.
Ea izbucni în râs, iar chipul i se lumină.
-Ei, nu chiar orice.
-Pot îndrăzni să te rog să te muţi la mine pentru o vreme? Ştiu că cer mult, dar nu reuşesc să găsesc pe cineva care să stea cu Sara.
Lumina din ochii ei se transformă. Nu se stinse, dar îşi schimbă sensul.
-Vrei să stau cu Sara?
-Da.
-Tot timpul?
-Am spus că cer probabil prea mult.
-Şi crezi că asta înseamnă că îţi fac ţie o favoare?
-Adevărat.
-O, Doamne! Ca şi când uimirea ar fi copleşit-o, se prăbuşi într-un scaun cu ochii plini de lacrimi.
Lacrimile ei devastară sufletul lui Ştefan. Dorea s-o cuprindă în braţe şi să o liniştească. Dar nu reuşea să se mişte. Nu ştia cum să treacă de bariera dintre ei, iar dacă ar fi făcut-o emoţiile l-ar fi purtat, probabil, mult mai departe.
Iulia se strădui să se controleze şi îşi şterse lacrimile cu dosul mâinii. Înghiţind un nod uriaş, îşi îndreptă umerii apoi îl privi trist.
-Nu pot. Îmi pare rău. Mulţumesc pentru întrebare.
-Mulţumesc pentru întrebare? Nu te-am întrebat de sănătate. Îşi îndesă mâinile în buzunar ca să nu o atingă. Ar fi sărutat-o la nesfârşit. Nu întreb pentru mine. Sara are nevoie de cineva care s-o supravegheze, iar pe tine te place mai mult decât pe oricine altcineva. Credeam că sentimentul e reciproc.
-Dar este! Un alt fior zgudui umerii Iiuliei, iar ochii ei cereau înţelegere. O plac atât de mult! Dar, crede-mă că nu va merge!
Ştefan încercă să înţeleagă motivele.
-Nu prea ştiu ce are de făcut un scriitor dar bănuiesc că un copil ar deranja.
-Nu e vorba de asta. Se ridică de pe scaun la fel de repede cum se aşezase. Începu să măsoare bucătăria cu paşi mari.
La prima lui vizită nu reuşise să o înţeleagă. Astăzi începea să descifreze semnalele codificate pe care ea le transmitea. Comportamentul pe care Iulia îl avea cu Sara îl îndreptăţea să creadă că inima ei era deschisă copilului. Asta însemna că problema era el. Deci foarte probabil că secretele erau legate de un bărbat. Cineva o rănise. O furie bruscă îl cuprinse.
-Îţi dau cuvântul meu că mai tot timpul vei sta doar cu Sara. Eu sunt mereu plecat sau dorm. Poţi avea toată intimitatea pe care o doreşti.
Iulia se opri în cealaltă parte a mesei, strângând în mâini spătarul scaunului.
-Intimitatea ta va lua sfârşit în clipa în care mă voi muta în casa ta. Oamenii vor începe să vorbească. Vor fi bârfe. S-ar putea să suferi şi tu şi Sara.
Ştefan zâmbi. Preocuparea pentru el şi Sara era cea mai bună acoperire pentru vulnerabilitatea ei.
-Toată lumea din oraş ştie că sunt în căutarea unei menajere. Şi mulţi vor crede că am găsit-o, pentru că nu le voi mai cere favoruri.
-Nu e atât de simplu.
-Ba da. Ştefan presupunea că totul s-ar rezolva dacă ea ar accepta că între ei se petrece ceva minunat, ceva pe care o nouă viaţă se putea construi. Cu cât va fi mai repede aproape de ea ca să i-o dovedească, cu atât mai simplu va fi. Iar Sara era cea mai bună cale spre inima ei.
-Uite, ştiu că îţi cer o favoare imensă, mai ales că ai o carte de terminat. Dar Sara e tot mai greu de supravegheat. De fiecare dată când se aventurează şi lucrurile se termină cu bine e convinsă că poate mai mult. Iar unele persoane pe care le aduc să stea cu ea au chiar ele nevoie de supraveghere. Port grija ei tot timpul, iar din cauza meseriei nu sunt sigur că pot fi la timpul potrivit când intră în buclucuri. Te rog, mai gândeşte-te! Chiar are nevoie de cineva ca tine. De cineva care s-o placă.
Iulia îşi eliberă mâinile.
-Nu joci cinstit.
-E un joc?
-Să te ia naiba!
-Hei, aşa vorbeşti cu un biet om care îţi cere o favoare?
Privirea ei alunecă spre fereastră. Secundele treceau ca nişte secole. Dacă planul ăsta nu reuşea, îi va fi greu să pună rapid la punct altul.
-Ai învins, oftă Iulia. Dar n-o fac pentru tine. Nu e o favoare. Voi fi menajera ta şi mă vei plăti ca atare. Să nu dăm ocazia nimănui să creadă că stau la tine din alte motive.
Succesul grăbi pulsul lui Ştefan. Reuşise. Iulia era de acord să se mute la el. De aici depindea doar de tactul lui ca vraja să o cuprindă şi pe ea.
Din nefericire, Iulia nu avea aceeaşi încredere în înţelegerea pe care o făcuseră. Se îndreptă spre fereastră privind aleea.
-Şi să sperăm că Bunul Dumnezeu ne va ajuta să nu regretăm.
Vorbise atât de încet încât el abia auzi cuvintele. Dar ele îi tăiară elanul şi se întrebă cât de bine ghicise secretele întunecate din trecutul ei.
Iulia descoperi că începe să devină mulţumită de sine. În timpul celor două săptămâni de când locuia în casa familiei Toma, îngrijea de Sara, lucra la roman, se pregătea pentru prima iarnă în Vatra Dornei. Şi îndepărta încet barierele în ceea ce-l privea pe Ştefan.
Dragostea pentru Sara devenise o verigă de legătură. Se entuziasmau de fiecare lucru nou pe care copila îl învăţa la grădiniţă sau la joacă. Îi temperau impulsivitatea fără a-i mutila personalitatea. Noaptea, după ce era în pat, îşi povesteau năzbâtiile ei de peste zi. Şi în fiecare conversaţie, fiecare oră petrecută în faţa focului răsucea inima Iuliei.
În timp ce o parte a sufletului ei savura fiecare clipă preţioasă, o altă parte o sfătui să fie precaută. În tăcutul şi generosul orăşel era departe de trecut. În casa primitoare a familiei Toma era mai productivă decât ar fi crezut.
Lucra în orele în care Sara era la grădiniţă sau noaptea când Ştefan era la slujbă. Petrecea ore întregi cu Sara. Mergeau deseori în oraş sau pe dealurile din jur. Făcuseră şi câteva vizite la magazinul de mobilă, iar fetiţa o ajutase să aleagă câte ceva. Cu permisiunea lui Ştefan, Iulia o înscrisese pe Sara la un curs de karate, iar copila începu rapid să se lupte cu toate lucrurile din casă.
În fiecare zi, inima ei se deschidea tot mai mult în faţa lui Ştefan. Era încântată de felul în care el se purta cu Sara, respecta şi rapiditatea şi corectitudinea cu care răspundea apelurilor şi urgenţelor de serviciu. Se învăţase cu mişcările lui, cu tonul vocii, cu mesajele nerostite ale feţii, cu mâncărurile lui preferate.
O singură umbră îi întunecă mulţumirea. Corpul îi intra în maximă alertă, ori de câte ori Ştefan se apropia de ea.
Din această cauză, ezită să dea un răspuns atunci când el o invită să îl însoţească la o întrunire publică, unde urma să se discute o propunere pentru un teren al primăriei. Ar fi însemnat să meargă amândoi în aceeaşi maşină, să stea alături în timpul şedinţei, străduindu-se să nu arate ce simte pentru el.
Învisese teama şi datorită faptului că se mutase în altă parte a ţării pentru a-şi construi o viaţă nouă, o viaţă cu prieteni, distracţii şi preocupări comune.
O angajă pe Maria, o adolescentă din vecini, să stea cu Sara în acea seară şi se miră de cât de normal i se părea să facă astfel de aranjamente. Pregăti cina mai devreme,apoi se schimbă cu o fustă şi o jachetă.
În timp ce termină cu machiajul, o auzi pe Maria venind.
Când ieşi din dormitor, Ştefan ridică ochii din cartea de poveşti a Sarei. Privirile se întâlniră şi vocea lui scăzu. Brusc, efortul ei de a arăta bine păru determinat de o întâlnire, iar cel care i-o dăduse o găsea atractivă.
Ştefan se ridică,iar Iulia dori să fugă în camera ei de unde să nu mai iasă o săptămână.
-Eşti gata?
-Să-mi iau haina.
-Lasă-mă pe mine.
Se îndreptă spre dulap şi reveni cu noul ei palton de lână.
O ajută să se îmbrace.
Iulia ezită. Nu era o întâlnire. Mergeau la o şedinţă publică, nu la film. Nevoia de a fugi deveni mai intensă. Se strădui să reziste.
În zilele întunecate ale trecutului fusese forţată de prea multe ori să facă lucruri împotriva voinţei ei, dar acum era liberă să aleagă. Alesese să fie aici cu Ştefan. Dorea să meargă cu el la întrunire. Se bucurase realizând că o găsea atractivă şi că dorea ca el să o ajute să-şi îmbrace haina.
Atunci, din ce motiv inima îi bubuia în piept când se afla în preajma lui? De ce îi anticipa atingerea?
Luptând să-şi menţină echilibrul, Iulia făcu un pas înainte şi zâmbi. Nesigură de calmul aparent dobândit, îşi luă la revedere de la Sara.
-Noapte bună, dulceaţă. S-o asculţi pe Maria, da?
-Da, da. Vii la mine în cameră când vă întoarceţi?
-Nu ştiu cât de târziu va fi. Ştefan? îl privi întrebătoare şi regretă imediat.
El se uită la ele zâmbind încântat. Iulia se desfăcu din braţele copilei.
-Probabil că vei dormi la ora aia, Sara, iar mâine mergi la grădiniţă. Nu vreau să o necăjim pe Maria.
-Am promis deja că o să fiu cuminte. Nu-i nevoie să mă dădăciţi amândoi.
-Nu fă pe deşteapta cu tatăl tău. Dă-mi un pupic.
Sara sărută obrazul lui Ştefan, apoi se puse pe chicotit.
-O să-i arăt Mariei ce am învăţat la karate.
-Bună idee. Dar încearcă în bucătărie, unde e mai mult loc.
În timp ce Sara îşi punea planul în aplicare, trăgând-o pe Maria spre bucătărie, Ştefan arătă spre haina Iuliei.
-Arăţi bine cu asta.
-Încep să cred că poate ar fi mai bine să rămân acasă.
-De ce?
Iulia trase aer adânc în piept. Îşi dori să fi tăcut. Dar era ceva ce trebuia spus acum, înainte de a apărea în faţa locuitorilor oraşului ca o pereche.
-Din cauza felului în care mă priveşti. Dacă o să continui, cel puţin jumătate dintre cei de la întrunire vor trage o singură concluzie.
-Şi?
-Şi?! Crede-mă, nu ai nevoie de astfel de bârfe. Reputaţia ta trebuie să rămână nepătată, de dragul slujbei pe care o ai, de dragul fetiţei tale.
-Reputaţia mea nu va avea de suferit din cauză că mergi cu mine.
-Dar dacă cineva află că...Vorbele îi muriră pe buze şi începu să tremure. Se simţea îngrozitor. "Dacă cineva află că menajera ta este o fostă puşcăriaşă, cariera ta se va transforma în istorie. "
Prea agitată ca să stea locului se întoarse spre uşă, dar el o luă în braţe. Haina lui răspândea aromă de after shave, soare şi praf de puşcă. O purta spre aleea din faţa casei, închizând încet uşa în urma lor.
-Să descopere ce?
-Nimic.
-Dacă eşti un extraterestru aflat în misiune ştiinţifică ar fi cazul să-mi spui.
Umorul din vocea lui îi mângâie sufletul. Dar o glumă nu schimba situaţia.
-Nu e vorba...
-Eşti agent al unui guvern străin?
-Nu,eu...
-Te căsătoreşti cu bărbaţi bogaţi şi pe urmă îi omori pentru avere?
-Nu e de râs.
-Nu? Mie mi pare nostim. Îi ridică bărbia, privind-o în ochi. Iulia, eşti o femeie frumoasă care locuieşte în casa unui bărbat singur. Dacă nu m-aş simţi atras de tine, abia atunci reputaţia mea ar avea de suferit.
Ea se străduia să-l creadă, însă trecutul o apăsă necruţător. Dar plătise faţă de societate cu vârf şi îndesat. O greşeală a adolescenţei îi răpise copilul şi mai bine de zece ani de viaţă. De ce nu reuşea să uite şi să meargă înainte? Era obligată să fie mai deschisă cu Ştefan? Îi pretindea vreun cod moral să-şi rişte viaţa cea nouă?
Nu ştia.
Dar ştia că nu poate lua o hotărâre atât de importantă când el o ţinea în braţe şi îi mângâia obrazul.
Se desprinse de lângă el, inspirând adânc.
-Atunci, nu mai e nimic de spus,nu?
-Poate nu acum.
-Să mergem, să nu întârziem!
După două săptămâni în care se stăpânise perfect, Ştefan crezuse că a reuşit. Dar îi trebuia un efort uriaş de voinţă ca să-şi ţină mâinile pe volan. Ca şi când ar fi avut o putere proprie, degetele doreau s-o atingă pe Iulia. Şi nu doar degetele.
Pentru că un duş rece ieşea din discuţie, se strădui să se concentreze la ceea ce urma să se discute la întrunire.
Dar cu Iulia Paşca alături, imaginea lui Flaviu Popescu nu reuşea să prindă contur.
De două săptămâni se aşezau la aceeaşi masă, treceau unul pe lângă celălalt pe coridor, discutau despre Sara. De două săptămâni se prefăcea indiferent. În seara asta, când ea renunţase la pantaloni şi adăugase o undă de strălucire trăsăturilor ei frumoase cu ajutorul fardurilor, pretinsa indiferenţă se evaporase. O dorea. Dacă ar fi recunoscut deschis, Iulia s-ar fi retras în carapacea ei, amintindu-i că are secrete de nemărturisit. Va continua să aştepte.
6
În timp ce intrau în şcoala unde se ţinea întrevederea, Iulia se urî pe sine pentru că îi dorea atingerea.
În cameră, grupul de persoane din faţă părea că reprezintă doar o parte a locuitorilor ţinutului.
-Minunat, remarcă Ştefan.
-Chiar aşa?
-Da. Probabil că sunt vreo sută. Întâlniri de felul ăsta dacă strâng o mână de oameni. Cred că prietenul meu Flaviu Popescu mă urăşte pentru asta.
-De ce?
Iulia dorea să afle totul. Petrecuse mai toată viaţa exclusă de la evenimentele societăţii iar acum, prin intermediul lui Ştefan, avea posibilitatea să se afle în mijlocul lor. Sentimentul o copleşi.
Ştefan îi făcu semn să-l urmeze.
-Pentru că asta înseamnă că multor oameni le pasă de ce se petrece. Şi cu cât numărul lor creşte, cu atât vor fi mai multe discuţii în contradictoriu şi acolo unde există astfel de discuţii, interesele personale sunt mai greu de impus. Iar Flaviu are un interes personal.
-Un interes personal financiar?
Ştefan îi explicase Iuliei importanţa centrului ADT pentru comunitate şi pentru părinţii adolescenţilor.
-Ai pus punctul pe i. Flaviu este proprietarul unei bucăţi de pământ în acea parte de oraş şi speră ca supermarketul să-i crească valoarea. E normal ca ideea cu centrul să nu-i surâdă.
-Sper ca pentru mulţi centrul să devină propunerea ideală. Îşi vor dori să locuiască aproape de un loc unde copiii lor să se afla în siguranţă şi unde adulţii au şansa de a participa activ la ce se petrece.
-Dar nu va fi deloc interesant pentru Flaviu. Adolescenţii îl sperie. Ar trebui să-l auzi la întâlnirile consiliului local când se dezbăteau problemele delicvenţei juvenile.
-Îmi pot imagina. Iulia îşi amintea foarte bine. Deseori, astfel de discursuri moralizatoare îi fuseseră adresate direct.
-Ei bine, pregăteşte-te! Înainte de sfârşitul întrunirii vei avea ocazia să-l asculţi pe bunul cetăţean Popescu expunându-şi personal părerea.
Ştefan o conduse spre un grup aflat în apropiere de podium. Pe când se apropiau, un bărbat care făcea evident parte din poliţie se desprinsese din mulţime, întrerupând în acelaşi timp o femeie aflată în mijlocul conversaţiei. Femeia încercă să protesteze, apoi o văzu pe Iulia şi zâmbi larg.
-Ştefan, ai adus-o! Minunat!
Prinsă brusc în mijlocul atenţiei, Iulia se retrase un pas. Aproape imediat, raţiunea interveni şi încercă să pară relaxată. Venise în Vatra Dornei şi îşi crease o nouă identitate pentru a face parte din comunitate. Asta însemna comunitatea, oameni care se întâlneau pentru a-şi discuta problemele. Ca să le fie alături, era necesar să uite ce îndurase în anii de eliberare condiţionată. Iulia Paşca nu avea trecut, nu încălcase regulile şi nici nu trebuia să se teamă de vecini. Ştefan o trase în mijlocul cercului format.
-Iulia, el este ajutorul meu Radu Negrean şi soţia lui, Otilia.
-De când Radu mi-a spus că ai grijă de Sara abia aşteptam să te cunosc.
Otilia era entuziasmată.
-Cum te descurci? Eu am trei băieţi, dar Sara face cât toţi la un loc.
Iulia izbucni în râs, plăcut impresionată de căldura Otiliei.
-Are spirit de aventură, dar e o scumpă. Mă simt norocoasă lângă ea.
-Dar nici pe jumătate la fel de norocoşi cât suntem noi că Iulia e aici, remarcă Ştefan.
Apoi i se adresă direct lui Radu.
-Care e atmosfera?
-Majoritatea au ales de partea cui sunt, dar există destui care doresc să afle mai multe amănunte despre centrul ADT înainte de a lua o hotărîre. Irina Pop a adus proiectul unui arhitect şi un discurs de două parale.
-Dumnezeule! Şi crede că asta îi va influenţa pe oameni?
-O ştii pe Irina.
-Mda...
Prinzând momentul, Otilia o luă de braţ pe Iulia şi o trase câţiva paşi mai încolo.
-Te deranjează dacă încercăm să ne cunoaştem mai bine înainte să înceapă discuţiile ? Eu fac parte din consiliul ADT şi nu cred că întrunirea de azi va ajunge la un rezultat, dar e necesară. De fapt, când se va vota, cei prezenţi acum vor fi importanţi. Fără să aştepte un răspuns, Otilia arătă spre câteva scaune din al doilea rând. Ne putem aşeza acolo.
-Bineînţeles. Iulia ştia că primirea pe care soţia lui Radu i-o făcea se datora în bună parte lui Ştefan. Dacă ar fi venit singură ar fi stat undeva în spate. Dar acum se afla în mijlocul acţiunii. Cu ajutorul unui început bun, fără prea mult efort, va avea şansa să-şi găsească un loc în această comunitate. Legătura cu familia Toma îi oferea un avantaj pe care altfel nu l-ar fi avut. Zâmbi spre Otilia.
-Faci parte din consiliu pentru că băieţii tăi sunt adolescenţi?
-Cel mare are unsprezece ani, iar amenajarea centrului va lua ceva timp. Şi mai întâi, oamenii trebuie convinşi să voteze propunerea. Necazul e că în ultimele câteva luni ne-am pierdut în discuţii. Flutură mâna pentru a îndepărta acest subiect. Ştefan spune că ai cumpărat casa din spatele casei lor şi că furtuna ţi-a făcut stricăciuni.
-Adevărul e că mi-am pierdut...dormitorul, recunoscu Iulia cu inima strânsă. Ştefan se aşeză pe scaunul de lângă ea.
-Ce groaznic. Dar dacă tu şi Ştefan vă puteţi ajuta reciproc, până se fac reparaţiile, tot e ceva. Deci, cu ce te ocupi?
-Sunt scriitoare.
-Zău? Beletristică sau reportaje?
Iulia ezită. Începu să scrie în închisoare şi de aceea folosise întotdeauna un pseudonim. Acum, noua identitate o proteja. Nu avea motive să-şi amintească de trecut.
-Beletristică.
-Pe cuvânt? Eu citesc tot timpul romane. Ai cărţi publicate?
-Numele meu de autor este Aneta Petri.
Ochii Otiliei se măriră. Într-un sfârşit, cu o mână pe piept izbucni în râs.
-Nu pot să cred. Tu eşti Aneta Petri? Eşti scriitoarea mea preferată. Îmi plac la nebunie romanele tale. Le-am citit pe toate cinci de cel puţin două ori.
Iulia avusese parte de reacţii asemănătoare când fusese în turnee. Dar aici era în Vatra Dornei şi nu se aştepta ca prima prietenă să se dovedească a fi o admiratoare. Dorea să fie considerată o simplă vecină, nu o celebritate. Se sprijini de spătarul scaunului, iar Ştefan se întoarse spre ele.
-Nu mi-ai spus că eşti faimoasă.
-Doar faimoasă? exclamă Otilia. Cărţile ei sunt un real succes de piaţă, se vând ca pâinea caldă.
-De ce nu mi-ai spus?!
-Pentru că scrisul reprezintă ceea ce fac eu, nu cine sunt eu.
-Poate mi-ar plăcea să citesc unul dintre romanele tale.
-Doar dacă-ţi plac fanteziile.
-Poate că...
-Ai fi încântat, sublinie Otilia. Sunt minunate.
Un ciocănit ascuţit întrerupse rumoarea din sală. Spre uşurarea Iuliei, Ştefan şi Otilia se supuseră semnalului, îndreptându-şi atenţia spre femeia de pe podium. Iulia nu dorea ca cineva să se simtă obligat să-i citească romanele doar pentru că o cunoştea, chiar dacă mulţi le considerau bune. Femeia de pe podium testă microfonul, verificând atenţia celor din sală.
-Ştiţi cu toţii motivul pentru care ne aflăm aici:discutarea avantajelor celor două propuneri pentru terenul primăriei.
Citi o scurtă trecere în revistă, apoi prezentă cele două persoane care urmau să susţină proiectele. Câte una pentru fiecare. Vorbitorii îşi susţinuseră cauza câte o jumătate de oră, apoi subiectul trecu dezbaterilor publice.
Flaviu Popescu pledă primul în favoarea supermarketului. În câteva secunde reuşi să înfierbânte sângele Iuliei.
Descrisese adolescenţii cu patimă, ca pe nişte fiare de nestăpânit care se grupau în bande doar pentru a distruge, iar centrul ADT ca pe o presupusă junglă ce va genera mai multe hoarde de delicvenţi juvenili, cu ajutorul misterios al unor părinţi.
Din punctul de vedere al Iuliei, doar datorită limbajului folosit şi ar fi trebuit dat afară din sală. Încheie cu accente patetice care stârniră câteva hohote de râs şi o ridică pe Iulia în picioare. Abia sesizând uimirea de pe chipul lui Ştefan, se îndreptă spre podium. Popescu se îndepărtă, pentru a-i face loc cu o expresie de superioritate.
Iulia căută cuvintele potrivite pentru a anihila efectul pledoariei lui Flaviu.
Ajunsă în faţa mulţimii de necunoscuţi, pripeala gestului o cutremură. Eşecul ei ar fi fost eşecul centrului şi ar fi apăsat pe umerii unor inocenţi. Generaţia actuală de copii ai oraşului, ca şi cele următoare, ar fi avut de pierdut dacă nu reuşea să-i dea o replică pe măsură lui Popescu. Îşi drese glasul.
-Numele meu este Iulia Paşca . Am venit de curând în Vatra Dornei, dar doresc să devină oraşul meu. Doresc să resping argumentele domnului Popescu, plecând de la adevărul că, atunci când o comunitate se străduieşte să aibă grijă de generaţiile tinere, ea nu va avea decât de câştigat de pe urma talentului şi creativităţii acestor copii, atunci când ei vor ajunge la maturitate. Domnul Popescu îi descrie pe toţi adolescenţii ca pe nişte delicvenţi, ticăloşi, inamici ai unei societăţi civilizate. Eu vă propun să-i privim ca pe nişte exploratori dornici să experimenteze şi să ajute, numai dacă le direcţionăm căutările, punându-le la dispoziţie modalităţi cât mai bune de exprimare a creativităţii şi dacă îi convingem să-şi folosească excesul de energie în mod productiv. Dacă le oferim un mediu care să-i protejeze şi care să le permită să coopereze, vom avea parte de rezultate uimitoare. Domnul Popescu a evitat cu grijă să folosească termenul de "interes personal".Dar interesul personal este singura scară valorică pentru a măsura calitatea unui proiect ca acest centru. Cine beneficiază când copiii sunt fericiţi şi productivi? Comunitatea. Pe cine reprezintă comunitatea? Pe noi toţi. Este centrul ADT pentru adolescenţi? Bineînţeles. Este benefic pentru fiecare dintre noi? Eu aş spune că da.
Audienţa se ridică în picioare. Nu câteva persoane ci, ca la un semnal, întreaga suflare explodă în aplauze. Cuvintele Iuliei izvorau din amintirile unei adolescenţe singuratice, dominată de sentimentul abandonării. Tremurând şi sperând că făcuse bine, reveni la locul ei.
Ştefan o ajută să se aşeze, apoi se îndreptă spre podium. Preluă microfonul, dar Popescu nu se dădu bătut şi sări de pe scaun, ca să-i dea replica înainte ca acesta să fi terminat ce avea de spus.
-Întreaga discuţie a deviat de la subiect. Tu sugerezi că toată comunitatea ar trebui să fie responsabilă pentru copii. Dar familiile lor ce rol joacă? Şi cum poţi tu ca angajat în slujba legii să stai acolo şi să ne spui că este în beneficiul nostru ca banii de taxe să fie folosiţi pentru un loc unde să se adune huliganii?
Ştefan zâmbi ironic.
-Huliganii? Credeam că discutăm despre copiii vecinilor mei. Andrei Teglas, ţi-ai numi băieţii huligani?
-În niciun caz.
-Alina Berindei, dar gemenele tale?
Femeia se ridică.
-Fetele mele şi ale tuturor celor din sală sunt copii buni. Dar nu le place să stea în casă vinerea şi sâmbăta seara. Prefer să le ştiu într-un loc unde să fie în siguranţă şi unde pot să le văd.
Oamenii izbucniră iarăşi în aplauze. Popescu nu-l mai atacă pe Ştefan, dar Iulia îl privi pe consilier până la sfârşitul întrunirii şi observă că acesta fierbea.
Când seara se încheie oficial, grupuri mici continuau discuţia. Într-un sfârşit, Ştefan prinse privirea Iuliei şi îi făcu semn cu capul spre ieşire. Reuşiră cu greu să se desprindă din mulţime.
Popescu îşi concedie interlocutorii şi le tăie calea pe hol. O privi pe Iulia câteva secunde, iar ea se strădui să nu cedeze în faţa resentimentelor evidente de pe chipul lui. Ca şi când ar fi simţit neliniştea ei, Ştefan îi luă braţul şi o trase aproape de el. Conştientă că devenise ţinta duşmăniei consilierului, Iulia se bucură de protecţia oferită. Popescu se adresă lui Ştefan.
-N-ai câştigat, Toma. Oamenii ţinutului preferă lucrurile simple, respectabile. O privi iarăşi pe Iulia. Ar putea chiar să se întrebe unde ţi-ai găsit o susţinătoare atât de drăguţă care să facă munca murdară în locul tău. Şi din ce motive? Iar dacă ei vor începe să-şi pună întrebări, eu voi căuta răspunsuri.
-Gata, Flaviu, spuse Ştefan. Toată lumea ştie că singura modalitate de a opri un şarpe cu clopoţei este să-l omori. Iar eu sunt adversarul violenţei.
Bărbia lui Flaviu se ridică, iar ochii i se întunecară.
-Mă faci şarpe?
-Bineînţeles că nu. Observam doar o naturală asemănare.
-Ei bine, atunci aminteşte-ţi că şarpele cu clopoţei muşcă dacă te apropii prea mult.
Ostilitatea din tonul consilierului rezonă pe holul pustiu, iar Iulia se infioră.
-E o ameninţare?
-Poţi s-o consideri cum doreşti.
-Nu vreau decât să văd realizat visul părinţilor şi al copiilor din ţinut.
Flaviu rânji cu răutate.
-Dar cum ar fi să pierzi? Înainte de sfârşitul alegerilor vei regreta că m-ai înfruntat.
Calm, cu o expresie de amuzată îngăduinţă, Ştefan îi întoarse spatele.
-Cred că următoarele câteva săptămâni vor fi mai amuzante decât m-am aşteptat.
-Râzi cât mai ai vreme, şuieră Popescu.
Era periculos, iar lui Ştefan părea să nu-i pese.
Încet, Iulia ridică privirea spre el. Impactul pe care vorbele consilierului îl avuseră asupra ei era probabil vizibil, căci Ştefan o strânse la piept.
-Nu e nici pe departe atât de puternic pe cât se crede,murmură el.
-Pe mine m-a păcălit.
-La asta se pricepe.
-Nu-mi place individul.
-Nici mie.
-Se vede, râse ea.
-Zău?Mă întreb dacă şi el o fi remarcat.
-Sunt sigură că da.
Ştefan îşi slăbi strânsoarea ca să o poată privi.
-Chiar te-a impresionat, nu-i aşa?
-Să spunem că am avut ocazia de câteva ori să am de-a face cu oameni ca el şi de atunci mă feresc din calea lor.
-E probabil o tactică abilă. Nu ţi-ar plăcea să facem câţiva paşi. ca să respirăm un pic de aer curat, după ce am împărţit acelaşi spaţiu cu bunul consilier?
Ea se trase înapoi, trecând de la apropiere la izolare. Îl privi fix.
-Te comporţi de parcă Popescu n-ar reprezenta o ameninţare.
-Nici nu reprezintă.
Uimită de încrederea cu care Ştefan vorbea, Iulia nu-şi reţinu un zâmbet.
-Nu cred că m-aş întoarce cu spatele la el. Persoanele de genul ăsta atacă din principiu.
Ştefan ridică umerii şi deschise uşa.
-O nevăstuică ar putea ataca un lup, în principiu. Asta nu înseamnă şi că îl poate doborî.
Amuzându-se în gând la imaginea lui Ştefan în chip de lup şi Popescu în chip de nevăstuică, Iulia păşi în aerul plăcut al toamnei. Îşi ridică gulerul şi se întoarse cu faţa spre direcţia vântului, inhalând mirosul de frunze moarte. Stelele licăreau pe cerul nopţii. Întregul oraş părea a merge devreme la culcare, lăsând noaptea puţinilor care nu munceau în timpul zilei. Bucurându-se de pacea din jur, Iulia ajunse la concluzia că Ştefan avea dreptate, iar consilierul nu putea fi atât de periculos pe cât părea. Merseră în tăcere ceva vreme, apoi el o luă de mînă.
-Deci, ai de gând să-mi spui ce te deranjează?
-Nimic, scutură Iulia capul, pentru că în acele momente necazurile i se păreau la milioane de kilometri depărtare.
-Bine. Eşti ingrijorată că reputaţia mea ar avea de suferit dacă oamenii ne-ar vedea împreună. Şi cu toate că cea care a sărit în foc ai fost tu, îţi faci probleme că Popescu ar putea reprezenta o ameninţate serioasă pentru mine. Îţi parun fel de incapabil?
Iulia izbucni în râs.
Din momentul în care începu relaţia cu Marius şi până la sfârşitul perioadei de eliberare condiţionată, supravieţuirea ei depinsese de recunoaşterea potenţialelor pericole. Iulia privea lumea printr-un filtru de precauţie şi neîncredere. Rareori nu avusese nevoie de el. Pe neaşteptate, avea posibilitatea să vadă toate aceste situaţii cu umor.
Îşi continuară plimbarea pe străzi străjuite de copaci. De la furtună, toamna puse iar stăpânire, iar frunzele uscate foşneau sub tălpi. Discutară despre întrunire şi slujba lui Ştefan, despre centrul ADT. Ea îi vorbi despre romanul la care lucra şi despre cât era de încântată de posibilitatea pe care cuvintele i-o oferea de a pune imaginaţia la treabă. El îi mărturisi cât de greu îi era uneori să crească singur un copil. Îl văzu zâmbind.
-Eşti cam tăcută.
-E târziu. Probabil că îmi este somn.
-Da, probabil.
Dar tonul lui îi spunea că el înţelesese că nu e doar atât. Şi cu toate că raţiunea o sfătuia să aibă încredere în el, instinctele ei de conservare o reţineau.
-Vrei de la mine mai mult decât pot da, spuse într-un final.
-Nu-mi amintesc să fi cerut ceva.
-Ştii foarte bine despre ce vorbesc.
-Ştiu doar că mi-a plăcut să te am în preajmă în seara asta şi să te văd trecând la acţiune. Ştiu că îmi place să mă plimb alături de tine şi să te ţin de mână. Ştiu că sunt fericit că ai apărut în viaţa mea şi că îi dăruieşti atât de mult Sarei. Nu cer nimic mai mult.
-Eu cred că da.
Îi aruncă o privire rapidă.
-Sunt fericit că te-am întâlnit, Iulia. Îmi place să fii lângă mine. Poate că tot ce doresc e ca asta să nu se schimbe.
-Nu te ataşa prea mult de mine, Ştefan. Sunt singură de prea mult timp.
-O,Iulia! Îi puse o mână pe umăr apoi o mângâie pe păr. Singurătatea nu e bună, crede-mă.
Înainte ca ea să poată protesta, el îi luă faţa în mâini şi o privi. În lumina difuză, ochii lui păreau întunecaţi şi misterioşi, dar gestul lui exprimă căldură.
Dar şi o promisiune. Iar când gura lui o acoperi pe a ei, sufletul i se umplu de fericire. Primul sărut fusese scurt şi confuz. De data asta, ea se lăsă purtată de emoţiile care o copleşeau. Ani de zile îşi reţinuse pasiunea pretinzând că nu există, iar acum o lăsă liberă să răspundă cu egală măsură bărbatului ce reuşise să-i câştige încrederea.
Ştefan îi sărută buzele, obrajii, pleoapele, gâtul. Lumea din jur dispăruse în vârtejul ce-i cuprinsese pe amândoi.
Brusc, şuieratul unui tren îi aduse la realitate. El continuă să o ţină în braţe, iar ea înţelese că se îndrăgostea. De Ştefan Toma. Poliţist. Candidat la funcţia de primar. Fără speranţă. Căci între ei exista o prăpastie uriaşă : trecutul Iuliei Paşca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu