Târziu în noapte mă aflu într-un parc pustiu şi alerg. La un moment dat mă opresc şi privesc absentă spre singurul felinar care îmi veghează nebunia.Vag, mă gândesc că acum o oră am pus punct unei fraze pe care o scriam într-o scrisoare adresată unui destinatar pe care am relizat că nu-l cunosc deloc, deşi credeam contrariu. Umbre, puțin vânt printre arbori. Închid ochii.Toată liniştea din jur e acolo doar ca să mă facă mai atentă la felul în care mă agăţ de noapte.N-ai cum să-ţi faci iluzii când eşti mereu cu un pas în spate. Şi ce dacă ceea ce se numeşte „întârziere” e de fapt” prudenţă”? ”Acest vis nu există”. ”Acest vis nu există”. E ca atunci, demult, când am rămas blocată în lift ore întregi. Iar el suia și cobora fără să știe că sunt în el. Memoria funcționează la fel. E acel lift în care ești blocat întregul timp care ți s-a dat. Fiecare zi e un lift. Noaptea asta e un lift. Clipa asta e un lift. Gândul ăsta e un lift. Eu însămi sunt un lift. Încep iar să alerg. Îmi place fuga asta. Nu duce nicăieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu