Nu mi-au plăcut niciodată bărbaţii care-şi etalează ostentativ pectoralii, care se-nfoaie când merg, arătând ca nişte baloane ieftine, trăind parcă în vid, gata să se dezumfle de nu şi-ar irosi timpul preţ de câteva ore la sală. Oricât de mult încerc să mă abţin, vara nu pot să nu fiu ironică cu tipii de genul acesta, care, dacă te văd singură, te abordează cu nonşalanţă, siguri pe sine, mai ales că, fiind vară, sunt în mediul lor, cu bustul gol, acoperit doar de câte o cămaşă albă de in, căreia încă n-am reuşit să-i înţeleg sensul. La fiecare înţepătură de-a mea simt scăpările lor de aer şi cum îşi micşorează volumul îmbuibat de substanţe menite a-l face cât mai mare.
De ceva vreme, ies în fiecare seara, între orele 23-24, cu prietena mea, la alergat în parc. Aflându-mă într-o pauză de exerciţii fizice, în urma unei operaţii la picior, în timp ce ea îşi face exerciţiile, eu obişnuiesc să mă aşez pe câte-o băncuţă sau să mă plimb pe alei cu căţeluşa mea, Leia. Sâmbăta trecută am ieşit mai târziu, după ora 24, fiind prinse de un film pe care-l vizionasem împreună până la acea oră. Parcul era aproape pustiu. Lavi începe să alerge, eu mă plimb pe o alee cu Leia. În depărtare zăresc un bărbat mergând spre mine. Eu firavă, el mare, cred că arătam precum o silfidă păşind spre mastodont. Se înfoia atât de tare, încât braţele îi formau în fiecare parte a trupului două triunghiuri, picioarele formau un romb, iară bustul un trapez . Cu cât se apropia de mine, cu atât vedeam mai clar aceste figuri geometrice şi, nu ştiu cum, probabil era prea atent la mărirea sa, încât s-a-mpiedicat, timp în care i-am văzut trupul înclinându-se, încercând să-şi păstreze echilibrul, încovoindu-se. Îşi drese glasul printr-o tuse forţată şi trase o înjurătura de mama focului.
Am întors capul după el. Şi nu mică mi-a fost mirarea să văd un om cu bratele drepte, mergând firesc, fără urmă de împăunare. Am zâmbit amuzată, gândindu-mă că, până la urmă, şi piedicile astea au rostul lor. Ne mai scutură niţel, ne mai trezesc oleacă cât să putem fi oameni, nu maimuţe.
Ei bine, aseară, cam pe.la aceeaşi oră, ieşim din nou în parc. Acelaşi scenariu, Lavi aleargă, eu şi Leia ne plimbăm pe alei. Şi văd un bărbat, să fi avut vreo treizeci şi ceva de ani, aşteptând probabil ceva, încordat şi plin de sine. Am avut un deja-vu văzându-i poziţia.
-Am senzaţia că vă cunosc de undeva, îmi spuse zâmbind, cu-acel zâmbet şmecheraş de cartier, sigur pe el, menit a trezi-n Evele mai slabe de înger niscaiva fericiri, în momentul în care treceam pe lângă el.
M-am uitat puţin la el, am ezitat, dar într-un final i-am zis:
-Da, ne-am văzut acum câteva zile, într-un moment în care tu, mergând ţanţoş, te-ai împiedicat şi-ai înjurat.
S-a uitat tâmp la mine, pleoştindu-se vizibil şi-ncercând disperat a schiţa un zâmbet forţat.
-Era o piatră pe care n-o văzusem, îmi spuse, având o mină ce aducea mai degrabă cu "cine m-a pus să te întreb ceva?"
Nu era nicio piatră, nici nu avea sens să-i spun acest lucru. Am plecat, zâmbind din nou, gândindu-mă că, în faţa oricărei înfumurări există, la un moment dat, câte-o piedică menită a ne readuce cu picioarele pe pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu