Fericirea- gust de Milka în ploaie

Există fericire în dragoste? Au fost numeroase momentele în care aş fi putut spune foarte convinsă: da, există fericire în dragoste. Încă mai cred asta, însă am ajuns în momentul în care nu mai cred în suflete pereche sau în fericire veşnică.Cred în iluzia fericirii, în acea fericire care dureaza o perioadă, apoi dispare la fel de brusc cum te-a învăluit.Până acum, am ştiut să profit de acele momente, să prind franghia fericirii în palmă şi să o las să zboare la momentul potrivit, la fel ca un balon. Am ştiut şi am reuşit să-mi gestionez sentimentele şi să mulţumesc Divinităţii că mi-a oferit acele momente, chiar dacă au trecut, convinsă fiind de faptul că unii aspiră la un moment de fericire o viaţă întreagă şi părăsesc această lume fără să aibă parte de el. Întotdeauna am asociat fericirea cu momentul în care mănânc o Milka în ploaie. Ştiu, sună ciudat, dar Milka e una din plăcerile mele vinovate, iar ploaia e una din marile mele iubiri. Am mai spus asta, ploaia este la fel ca şi mine, uneori melancolică, uneori tristă, uneori puternică, uneori de neînţeles, uneori de neoprit, uneori fină, uneori veselă, uneori frumoasă... alteori disperată... În momentul în care Milka s-a terminat, s-a oprit şi ploaia, dar am rămas cu gustul dulce şi cu atingerea ploii. 

Însă, au existat şi momente în care nu înţelegeam, în care mă revoltam şi mă întrebam : ce e în neregulă cu mine, cu ce am greşit Divinităţii de-mi oferă doar frânturi , doar momente şi nu mă lasă să am partea de acea fericire care durează veşnic? Răspunsul nu l-am aflat încă, poate că nici nu-l voi afla vreodata. 

Azi însă, mă aflu la o răscruce. Mi se oferă din nou dreptul la o fericire de scurtă durată .Ieri, am refuzat-o, am lăsat-o să plece. Am regretat încă din momentul în care am făcut-o, dar aşa am crezut eu în acel moment, că merit mai mult de atât.Am conştientizat şi faptul că îmi refuz ceva la care alţii tânjesc de-o viaţă. Se spune că, dupa ce lasi un om sa plece, nu are rost sa te mai intorci şi că în lipsa ta, altii îţi iau locul...Astăzi însă, mi s-a mai oferit o şansă. Încă nu am pierdut-o, încă mai pot să prind frânghia fericirii în palmă. Este un Dar sau o Pedeapsă a Divinităţii? Sunt oare chiar atât de specială încât să mai merit şansa de a profita de un dar refuzat de mine sau aceasta şansă va fi pedeapsa pentru ignoranţa mea? 

Candva, cineva drag sufletului meu mi-a spus:“Să nu uiţi niciodată că adevărata fericire este în a oferi şi nu în a o primi. Fericirea e un parfum ce nu poate fi pus pe altul fară să te stropeşti puţin şi pe tine.''

Îmi amintesc de aceste vorbe acum, dar în acelaşi timp, rămân cu picioarele pe pământ şi imi amintesc şi de faptul că va veni momentul în care, din nou, voi fi nevoită să dau drumul frânghiei, s-o las să-şi ia zborul. Îmi doresc să reuşesc  să accept darul.Am nevoie să mă prinzi de mână, să mă ţii în braţe şi să-mi oferi acel zâmbet cald, fericire. Din păcate, noi oamenii, avem “talentul” de a ne închide singuri în temniţe ale căror gratii sunt chiar temerile noastre. 

E lupta.... va fi o noapte grea...Dar, noaptea e un sfetnic bun şi sper ca mâine să pot spune da, îmi ascult inima şi nu las raţiunea să învingă.

                          Tu, cititorule, cum ai defini fericirea?